Spunând aceasta, nu trecem sub tăcere noutatea (o criză în condiţii de supraproducţie, prima criză globală în epoca globalizării) şi amploarea crizei (trecerea de la o criză financiară la una economică, ce are repercusiuni politice şi se desfăşoară spre criza energiilor, poate spre criza modelului de dezvoltare şi spre o criză ontologică).
A sosit, însă, momentul în care ne putem da seama de ceea ce se întrevede după criză.
Este mereu recurentă întrebarea: de unde vine criza începută în 2008? Ipoteza că este vorba de un accident cade de la început având în vedere repetarea “schemei”: în definitiv, argumentul lui Paul Krugman (The Return to Depression Economics and the Crisis of 2008, 2009) – conform căruia Mexicul anilor ‘80, Asia anilor 1997-1998, incapacitatea Paribas Banque, din 2007, de a acoperi retragerile din câteva fonduri, erau semnele crizei – nu mai poate fi ignorat. Criza nu este accident, ci ţine de altceva: de o politică economică.
Deoarece politicile economice generalizate în lume – în SUA, Rusia, Germania, China, Japonia, Coreea de Sud şi în alte multe ţări – sunt bazate pe libera iniţiativă, înăuntrul acestor politici sunt de căutat cauzele crizei. Nu este de mirare că politicienii care au căutat totdeauna să extindă rolul pieţei ca regulator economic, precum George W. Bush, Nicholas Sarkozy, s-au îndreptat tocmai spre funcţionarea pieţei, atunci când au vrut să combată criza. Abordarea cancelarei federale Angela Merkel cere, de altfel, ca orice soluţie la criză să cuprindă sancţionarea celor vinovaţi de producerea crizei.
Dacă sunt sau nu localizabili cei care au generat criza, este o întrebare deschisă în condiţiile unei economii globalizate (în care, ca în orice sistem de înaltă complexitate, fiecare persoană invocă împrejurările). Ceea ce este sigur astăzi – iar economişti şi sociologi de prim-plan, precum Paul Krugman sau Jacques Attali, au spus-o cel mai convingător – este că emergenţa pe scară mai mare ca oricând a “activelor speculative”, politica “dereglementării (deregulatory)”, urmată de exaltarea marketistă, sunt la originea crizei financiare. Paul Krugman acuză direct expansiunea “sistemului bancar din umbră (shadow banking system)” şi a activelor, care, toate, au întrecut sistemul bancar regularizat (pp. 100-107).
Jacques Attali (în La crise, et aprés, Fayord, Paris, 2008) vrea să pună degetul pe rană: “deregularizarea”, trăită euforic începând cu anii optzeci, a încurajat la “îndatorarea” masivă a populaţiei şi la împrumuturi de amploare fără precedent (p.60), iar când sistemul financiar a clacat, neputându-se returna împrumuturile, s-a deschis poarta unei crize economice, care este abia la început (p. 124). “Reducerea activităţilor economice” se va agrava, în orice caz, în 2009 (p. 131), soluţiile profunde devenind necesare şi urgente. “Recesiunea”
s-ar putea transforma în “depresiune”, care s-ar putea acompania de “revolte et de violence politiques sans precedent, assorti d’un retour aux haines de classe” (p. 143).
Pe bună dreptate, Jaques Attali arată că “răspunsul la criză nu cere să se denunţe câţiva culpabili, ci să se opereze o veritabilă revoluţie a cadrului teoretic: câtă vreme analiza şi acţiunea contra crizei vor rămâne fondate, pentru dreapta, pe simplul regret de a se fi transgresat principiile liberalismului, şi pentru stânga, doar pe întoarcerea nostalgică la Statul providenţial, nimic serios nu se poate întreprinde pentru a rezolva (criza NN) (pp. 145-146). “Libertatea individuală” rămâne, în orice situaţie, “motorul principal al societăţilor noastre” (p. 150), încât de aici trebuie plecat.
Soluţia însăşi nu înseamnă altceva decât “reechilibrarea pieţei printr-un stat de drept” (p. 167), având în vedere împrejurarea că “supravegherea financiară este o funcţie publică care nu trebuie lăsată, nici măcar în parte, în mâinile sectorului privat, nici chiar unui singur guvern, care ar putea impune regulile conforme propriilor sale interese, fie şi dezastruoase pentru alţii” (p. 169). Este de făcut, cu alte cuvinte, ordine în finanţele publice, printr-o reglementare care urcă până la “reglementarea globală” (p. 178). Jacques Attali consideră, cu argumente ce nu pot fi eludate, că suntem în prima criză a erei globalizării, care ne mai lasă şansa corectării, dar care trebuie luată în serios: criza este premonitorie pentru alte crize, care pot fi multe mai grave.
Cultivatul intelectual francez îşi asumă, în Le crise, et aprés?, o privire oportună în ceea ce survine după trecerea crizei. El are în vedere schimbări financiare (interzicerea “activelor speculative”, de pildă), economice (susţinerea cererii private şi stabilizarea pieţei la preţuri cât mai joase), sociale (asigurarea de servicii de sănătate), schimbări administrative (mai ales instalarea de “instituţii de supraveghere” în materie financiară, cu “reglementări supranaţionale”) şi, îndeosebi, schimbări în civilizaţia în care ne aflăm (în fapt, se trece la o “lume nouă”, pe temelia tehnologiilor actuale), de care se leagă schimbări intelectuale, prin care se asumă “patru adevăruri simple, dar prea adesea uitate”: “fiecare, lăsat liber să o facă, merge până la capăt cu ceea ce îi poate servi intereselor sale, chiar şi în detrimentul intereselor propriilor descendenţi; umanitatea nu poate supravieţui decât dacă fiecare ţine seama de faptul că are a se interesa de bunăstarea altora; munca, sub toate formele sale, mai ales cu orientare altruistă, este singura justificare a apropierii bogăţiei; timpul este singurul bun cu adevărat rar, iar cel care contribuie, prin munca sa, la a-i spori disponibilitatea şi la a-i conferi plenitudinea trebuie să fie bine remunerat” (p. 194).
Formulat pozitiv: deschiderea spre viitor, altruismul, recunoaşterea muncii concrete, noua percepere a timpului vor fi asumate de cei care învaţă suficient din criză, la capătul acesteia.
Nu avem încă, desigur, nici chiar cu penetranta şi curajoasa analiză datorată lui Jacques Attali, siguranţa ieşirii din criza începută în 2008. Dar avem deja un reper care – dincolo de tentaţia mereu simplificatoare şi nerealistă, de a deriva schimbări de civilizaţie din simple premise tehnice – ne permite să privim mai precis în ceea ce poate surveni după criză. Deocamdată, de altfel, ceea ce recomandă cel mai citit economist al momentului, Paul Krugman – anume, reluarea creditării, recapitalizarea băncilor, susţinerea cheltuielilor, reforma reglementărilor, cultivarea viziunii asupra societăţii actuale – vine în aceeaşi direcţie.
