Economia n-are nici regi, nici preşedinţi

Sigur, se poate spune, de aceea sunt istoria, ştiinţele sociale, psihologia şi câte alte discipline, pentru a ne da răspusuri clare. Nu ne luăm la întrecere cu aceste ştiinţe atunci când ele vor şi pot oferi chei de înţelegere ale acestor probleme. La fel de bine ştim însă că istoria se face de către oameni, înzestraţi sau lipsiţi de viziune, care ştiu ce să facă sau să nu facă, care se contopesc cu destinul unui neam pentru a-l înălţa sau îngropa pe o scală a valorilor, e drept, încâlcită şi ea.

În opinia mea, răspunsul şi soluţia nu sunt atât de complicate, ele au un fundament de natură ştiinţifică şi pragmatică dacă situăm economia în centrul tuturor construcţiilor din lumea de azi. Şi nu avem motive să n-o facem. Căci, de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, suntem în logica unui altfel de război, cu alte reguli, cu alte arme, cam cu aceiaşi protagonişti, care vizează acelaşi lucru, supremaţia mondială. Iar această stare de lucruri cred că va continua o vreme, suficient să facă uitate pentru oameni ororile războiului. Economia este acum un fel de „centru al universului", iar progresul tehnologic îi potenţează acest rol. Eşti puternic dacă produci, eşti influent dacă ai, eşti tare dacă vinzi, domini dacă faci ceva mai bun, mai mult, mai ieftin şi dacă îţi depăşeşti competitorul, uzând de regulile în vigoare. Avantajul acestui tip de război este că, pentru învingători, produce bunăstare, iar pentru învinşi, elimină vărsarea de sânge. Este şi comod din punct de vedere politic, mai uşor şi mai plăcut de dus, cu rezultate la fel de spectaculoase.

Pentru noi întrebarea este cum se intră într-o asemenea logică a întrecerii şi ce ai de făcut pentru a trage de partea ta măcar un grăunte de victorie şi un dram de bunăstare. Aici e marea problemă a României şi motivul principal al suferinţelor ei. Din acest punct de vedere, ţara noastră este mult rămasă în urmă şi nu dă semne de redresare. În România, unde politica a trebuit reînvăţată de la zero sau chiar de la minus, miza principală este şi a rămas lupta politică, câştigarea puterii şi păstrarea ei cu orice preţ. În esenţă, nu s-a ieşit din această paradigmă nicio secundă în cei peste douăzeci de ani de democraţie. Au fost tratate în registru secundar, superficial, iar, uneori, deplorabil, tranziţia, proprietatea, reformarea statutului etc. şi, se înţelege, economia şi dezvoltarea economică. Priorităţile oamenilor politici români au fost tot timpul cele legate de putere, de partid, de relaţii, de resurse, de afaceri, de avere personală, de continuitate. Nici n-ar fi extrem de grav dacă abordăm lucrurile în cheie individuală, căci aceste metehne sunt proprii politicienilor de oriunde. Grav este când politica unui stat, în general, şi politica economică a lui, sunt sacrificate şi subordonate unor comandamente personale, când lipseşte strategia şi când planul omului politic de la vârf nu depăşeşte gardul propriei curţi.

Şi mai este ignorat ceva, undeva la interferenţa dintre politic şi economic. În statele moderne dezvoltate se face politică mai ales pentru dezvoltarea economică a ţării, pentru a ocupa poziţii cât mai avantajoase în bătălia gobală. După eşecul economiei socialiste de tip dirijist şi unde conta comanda politică, au devenit şi mai clare câteva lucruri: economia capitalistă, într-o democraţie de tip liberal, n-are nevoie de comandă şi de comandanţi, ci de reguli bune care sunt respectate de către toţi combatanţii. Sistemul politic astăzi, consider eu, se subordonează sistemului economic şi răspunde comandamentelor acestuia din urmă, producând reguli şi nu comenzi. Iar oamenii politici, indiferent de rang, se adaptează acestor cerinţe evidente, căutând strategiile cele mai potrivite şi regulile cele mai stimulative.

De aici lipseşte România, incapabilă, prin conducătorii ei, de a formula şi aplica o strategie economică viabilă, în acord cu timpul, resursele, potenţialul uman şi cu nevoile evidente ale oamenilor, de a formula şi aplica un set de reguli favorabile economiei şi emanicipării de acest fel. Căci politica nu-i un scop în sine, ci un mijloc de a conduce ţara spre ceva (apropo, România încotro merge?). Nici economia nu-i un scop, dar a devenit simbol al influenţei şi al puterii. E însă un mijloc şi pentru bunăstare.
Pentru politicianul român, se conturează trei tipuri de logică: să produci mult ca să ajungă pentru toţi, să produci atât cât să rămână şi pentru alţii şi să produci cât să-ţi ajungă ţie. Nu-i un secret pe care coordonată morală orbităm noi astăzi.

Viorel NISTOR