Eduard Hellvig, primul pas. E mic? E mare?

Primul este că Eduard Hellvig a apelat la un civil. Şi nu la un om aparţinând formal structurii de informaţii pe care o conduce. Al doilea motiv este mai subtil. Ce nevoie avea directorul SRI, care dispune de ditamai serviciul de comunicare publică, să-şi ia un consilier? În definitiv, nu întreg Serviciul are misiunea de a-i sugera lui Hellvig cum anume trebuie îmbunătăţită imaginea Serviciului?
 
Eu cred, şi să-mi dea voie cititorii să fiu optimist, că, pentru prima dată, Eduard Hellvig a dat un semnal cum că intenţionează să reformeze Serviciul Român de Informaţii. O structura mult lăudată. Chiar adulată. De către o serie întreagă de personalităţi publice, din ţară şi din străinătate. O structură care se bucură, cum-necum, şi de o cota bună de încredere, în mai toate cercetările de piaţă. De ce ar trebui, în aceste condiţii, reformat SRI? Şi de ce, dacă trebuie reformat, începutul se face prin aducerea unor civili?
 
Este limpede că, dincolo de performanţele sale în ceea ce priveşte îndeplinirea fişei postului – fişa oficială -  Serviciul Român de Informaţii s-a implicat, excedându-şi atribuţiile extrem de mult, şi în alte domenii. Cum ar fi justiţia, care a devenit, oficial, câmp tactic al SRI, şi presa. Sau activitatea parlamentară ori cea executivă. Unele dintre aceste operaţiuni, care sunt, nu numai de supraveghere, ci şi de infiltrare a unor agenţi acoperiţi, sunt interzise de lege. Altele, cum este, de pildă, racolarea de jurnalişti sau infiltrarea redacţiilor cu ofiţeri acoperiţi, sunt permise de legea română. 
 
Dar este limpede, pentru orice om cu mintea întreagă, faptul că obligarea judecătorilor, pe diverse căi, să-şi ia angajamente scrise pentru păstrarea secretului de stat, referitor la unele informaţii din dosarele penale, faptul că aceste informaţii nu mai sunt publice şi rămân necunoscute pentru cei acuzaţi şi pentru apărătorii lor, făcând imposibilă orice demonstraţie a nevinovăţiei, este un fapt de o gravitate excepţională şi care nu are nimic de-a face cu democraţia, ci mai degrabă cu politică unui stat totalitar. 
 
La fel stau lucrurile şi atunci când opiniei publice i se aruncă praf în ochi, prin difuzarea de informaţii false ori distorsionate, prin intermediul unor pseudojurnalişti. Exemple sunt destul de numeroase şi este limpede că, mai devreme sau mai târziu, ele vor exploda, nu numai în obrazul instituţiei, ci şi în obrazul României. În consecinţă, ceea ce, finalmente, trebuie schimbat în activitatea SRI este nu numai stilul de comunicare, ci, mai ales, conţinutul şi natura acţiunilor operative ale serviciului. Cum se poate produce o atare schimbare?
 
Începând de undeva. Iar acest undeva ar putea fi - vom vedea dacă şi este - semnalul dat prin aducerea lui Marincea în funcţia, cel puţin pentru început, de consilier pentru comunicare al directorului SRI. Este, practic, prima mişcare pe tablă de şah prin care un civil este introdus în sistem. Dacă lucrurile rămân în aceste stadiu, vom constata, în curând, că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic. Dar Marincea, dacă reprezintă doar începutul, ar putea să preia, într-un timp rezonabil, conducerea serviciului de comunicare. El şi nu un om din interior. Atunci se va fi făcut pasul doi.
 
Dacă acest semnal nu este o pură întâmplare, un simplu moft al lui Eduard Hellvig, atunci am putea asista, în curând, la schimbarea tuturor şefilor de direcţii ale SRI, nu neapărat cu oameni din eşaloanele doi sau trei, ci chiar cu civili. Civili aduşi în scopul de a asigura managementul diviziunilor. Aşa cum se procedează şi în alte ţări. Aşa cum s-a procedat şi la noi în unele ocazii.
 
Şi abia din acel moment, SRI ar trebui să îşi retragă, cât se poate de discret, acei agenţi care sunt infiltraţi unde nu trebuie. Şi să înceteze să mai facă poliţie politică. Şi să înceteze să se mai substituie altor instituţii. Şi să-şi consacre, în totalitate, eforturile fişei oficiale a postului.
 
Un semnal fenomenal pe care directorul SRI, Eduard Hellvig, l-ar putea oferi, în viitor, opiniei publice interne şi externe, ar fi iniţierea unui proiect de act normativ care, la fel cum s-a întâmplat în Germania, să interzică, sub sancţiunea legii, infiltrarea redacţiilor şi racolarea jurnaliştilor, operaţiune care s-a dovedit atât de nocivă şi de scandaloasă în ultimii 25 de ani.