Cele două măsuri nu numai că sunt contraproductive, dar contrazic însuşi scopul educaţiei. Oricît de critici am fi faţă de moralitatea din România - şi nu putem, din păcate, să nu fim - este abuziv să prezumăm oriunde tentaţia furtului. Persoane înstărite şi intelectuali ce dau lecţii fură vârtos, dar suspiciunea faţă de oricine este o eroare cu urmări grave, pe termen scurt şi lung. Este de preferat şi trebuie dezvoltată preocuparea pentru un examen curat, într-un sistem în care se asumă demnitatea persoanelor, elevi, studenţi şi profesori, deopotrivă.
În Rom\nia, un bacalaureat curat a fost realizat, cel mai recent, în 1998, când a debutat preocuparea de a normaliza acest examen şi de a face din el, precum în Franţa sau Germania, examenul efectiv al maturităţii culturale şi temelia profesiei. Atunci s-a trecut la transmiterea prin televiziune a subiectelor, în ziua fiecărei probe, s-au încrucişat examinatorii, s-au selectat cu grijă preşedinţii de comisii care au preluat liceele pe perioada bacalaureatului, a început elaborarea de criterii de evaluare spre a racorda notările, pe fondul unei reforme curriculare pe care instituţiile internaţionale au dat-o ca exemplu. Bacalaureatul era conceput atunci pentru a rămâne un examen fiabil, un adevărat semn al maturităţii pentru toţi cei implicaţi - absolvenţi de liceu, cadre didactice, direcţiuni, inspectorate, minister.
Există în ţara noastră, din păcate, o adevărată pasiune a distrugerii lucrurilor deja făcute, iar bacalaureatul nu a făcut excepţie. Persoane cu optici culturale înguste, dar preocupate de populisme, ajunse miniştrii, au distrus mereu începuturile. Ele au fost acompaniate de un cor de voci (unii nemulţumiţi cu notele obţinute, alţii împiedicaţi să continue fără performanţe, ziarişti în căutare de vinovaţi, activişti de partid fără temă, organizaţii ce trăiau din granturile nesfîrşitei tranziţii, etc.), în general oameni care îşi vedeau doar interesul momentan şi, mai ales, nu se informau serios asupra educaţiei, nici în istoria ţării şi nici în alte ţări. La un loc, aceştia au umplut atmosfera cu un zgomot descurajant, în care s-au utilizat felurite sofisme, profitându-se de faptul că, prin apel la exemple, poţi argumenta orice pe lume. Bavardajul, ce vine până astăzi, a lăsat subiectul în completă confuzie. Aşa stând lucrurile, o mare problemă prealabilă în reformarea învăţământului din România actuală este trecerea educaţiei în sfera interesului public, eliberarea de politizare şi retrocedarea ei către profesorii şi specialiştii reali.
Bacalaureatul 2013 ne readuce, însă, în mod abrupt în faţa tabloului deloc încîntător al degradării învăţămîntului din Romania. Acum câţiva ani, Alan Greenspan semnala (în The Age of Turbulence, 2009) scăderea calibrului pregătirii profesionale în Europa. În ţara noastră, scăderea este deja degradare. Bacalaureatul, prin bâlbâielile ultimilor ani privind gradul de dificultate al subiectelor, interferenţele ce au loc, imaturitatea culturală pe care o etalează, atestă, fără dubii, declinul. Acesta nu este singurul indiciu al degradării învăţămîntului. Semnele sunt multe, chiar dacă se văd poate abia în timp. În definitiv, nivelul învăţămîntului nu se judecă doar prin raportare la sine, ci, mai ales, prin confruntarea cu ceea ce a rezultat la nivelul tehnologiei, economiei, administraţiei, culturii. Mai putem oare ignora puţinătatea inovaţiilor tehnologice cu bază indigenă? Nu este izbitoare împrejurarea că s-a eşuat în articularea unei economii viabile? Nu este alarmant faptul că cei care preiau funcţii în administraţie sunt adesea încă şi mai puţin pregătiţi? Nu este evident că în creaţia culturală, cu infime excepţii, vîrfurile ce se anunţă sunt joase - în proză, în poezie, în istoriografie, în sociologie etc.? O distincţie ce se cere asumată acum este aceea dintre a avea o profesie, pe care o atestă, desigur, certificatul sau diploma, şi a te comporta ca un profesionist, care pretinde mai mult, anume înţelegerea lumii din jur, viziune, capacitate de iniţiativă în împrejurări noi, şi nu se buchiseşte. Cele două - diploma şi profesionalismul - ar fi bine să meargă mînă în mînă, dar, ştim bine, lucrurile nu se petrec decît rareori astfel.
De unde vine degradarea în curs a învăţămîntului românesc? Nu reiau explicaţii pe care le-am propus în alte locuri (vezi volumele România actuală. Diagnoză, Eikon, Cluj, 2011, şi Criza şi după criză, Eikon, Cluj, 2012), ci sintetizez sursele degradării. Acestea sunt: a) neîncheierea reformei începute în 1997 (la care au subscris partidele parlamentare de atunci) ca urmare a lipsei de competenţă a decidenţilor şi a reducerii reformei la măsuri mărunte, dictate de considerente populiste sau politicianiste. In 1997-2001 România a făcut singura reformă (înţeleasă la propriu, ca schimbare de sistem) - "o reformă de recuperare" (consonantă cu reluarea tradiţiilor democratice, a pluralismului şi a economiei de piaţă), cum se spune Aceasta a fost singura reformă a educaţiei recunoscută caatare şi ultima evaluată pozitiv pe plan internaţional. În subsidiar, ar trebui acceptat şi la noi că reforma nu este o părere ce-i trece cuiva accidental prin cap, ci presupune analize sistematice, proiect, dezbatere publică a soluţiilor, pregătirea actorilor, studii de impact; b) debusolarea unei mari părţi a discusanţilor din România, în absenţa unei informări temeinice asupra alternativelor şi consecinţelor ; c) politizarea învăţămîntului (în multe locuri, lideri politici numindu-şi directori, inspectori, ba chiar şi rectori, pe considerente de amiciţie politică sau în afaceri) ; d) degradarea conducerilor de licee şi universităţi prin efectele Legii educaţiei din 2011, care a privat învăţămîntul de forţele cele mai profesionalizate, a dat soluţii ce se dovedesc greşite (de pildă, punerea directorilor în serviciul forţelor politice locale, transformarea senatelor universitare în adunări generale şi multe altele) şi, pe de altă parte, a transferat multe instituţii în mîna nepricepuţilor şi a lansat aplicarea unei concepţii greşite asupra educaţiei ; e) ignorarea faptului că reforma educaţiei din 1997-2000, care a permis României închiderea primului capitol în negocierile de aderare la Uniunea Europeană, trebuia urmată (cum am arătat în Die kulturelle Wende, 2005) de "o reformă de compatibilizare" cu învăţămîntul din ţările avansate şi, apoi, de "reforma de înfruntare a globalizării". La noi, cultura reformei a fost şi este în suferinţă. Oricum, din toate aceste cauze, învăţămîntul din România a luat-o la vale, încât trebuie să ne aşteptăm la scăderea nivelului profesional din societate şi la emigrarea masivă a profesorilor şi a absolvenţilor de diferite niveluri.
Cât de la vale a luat-o educaţia în România actuală ne dăm seama observînd şi ceea ce a ieşit deja din legislaţia din 2011. Spre ilustrare, s-a proclamat emfatic „formarea de competenţe" şi s-a ajuns la scăderea nivelului de pregătire. S-a vorbit de „învăţămînt centrat pe elev şi student", dar aceştia au fost transformaţi în anexele unei birocraţii mai voluminoasă ca oricând. „Descentralizarea" a dus la un centralism tenace, fără precedent. Aşa zisa „întinerire a personalului" a dus la preluarea funcţiilor de decizie de către nepricepuţi pe scară necunoscută înainte. Deviza „intrării universităţilor în topuri internaţionale" a fost urmată de blocarea posturilor. „Folosirea resurselor europene" s-a acoperit de corupţie şi fraudă. Putem continua înşirarea de devize nobile ale învăţămîntului european, care s-au trădat sau malformat în sistemul românesc din ultimii ani.
Ce este de făcut? Nu reiau în detalii sugestiile de mai sus. Mă mulţumesc să pun în joc cîteva sitagme cu privire la ceea ce este de întreprins în primă linie. Am în vedere: „restabilirea respectului pentru valoarea şi demnitatea profesorului (sub aspectele social, juridic, funcţional)"; „educaţia ca premisă a dezvoltării"; „societatea învăţării"; „funcţionarea pe principiul subsidiarităţii"; „reforma curriculară avansată"; „sincronizarea legislaţiei"; „infrastructura erei electronicii"; „ameliorarea tehnologiilor indigene prin cercetare ştiinţifică"; „un sistem de evaluare avansat"; „cooperarea internaţională în slujba măririi competitivităţii". Am dezvoltat în alte locuri ce măsurile ce stau sub fiecare sintagmă. Aici iau în seamă împrejurarea că măsurile şi sintagmele depind de sistemul educaţional, încât, în cele ce urmează, mă refer succint la acesta.
(Continuare în ediţia de mâine)
