Surprinsă, am întrebat-o de ce, ca să aflu că auzise de un copil bolnav, despre care nu ştia decât că are nevoie urgent de o transfuzie. Din partea ei un gest cât se poate de normal, dar care, tocmai prin firescul lui, m-a umplut imediat de o jenă teribilă. Mi-am dat seama că văzusem şi eu serie de astfel de apeluri, de fapt strigăte disperate de ajutor. Dar, dincolo de prima senzaţie de disconfort şi de neplăcerea cauzată de contactul brutal cu drama altuia, nu m-am gândit în mod serios că aş chiar putea face ceva, când poate era atât de simplu.
Vineri spre seara, la asfinţit, Bucureşti, centrul istoric, zarva teraselor deja populate de localnicii şi străinii care se bucurau de ultimele zile calde cu parfum de toamnă târzie, luminile aprinse deja în localuri, efervescenţa debutului de weekend, când tot oraşul se pregăteşte de răsfăţ. Cu mai mulţi prieteni, după zile lungi, intense de muncă şi întâlniri epuizante, ne plimbam pe Lipscani, când agale, când jucăuş, mâncând cu poftă şi fără griji dintr-o cutie de delicatese dulci de Bucureşti. Erau o variantă reuşită a celebrelor macarons franţuzeşti, nişte rotocoale cât nucile, colorate, dintr-un aluat cu textură de pricomigdală şi cremă cu felurite arome fine, un soi de Dolce & Gabbana a prăjiturilor, ce mai, o mare fiţă. Fiind aşa de speciale, de rare şi de preţioase, am cumpărat doar câteva şi le savuram încercând să prelungim plăcerea gustului, când un gavroche smolit, pe la 7-8 ani, trecând pe lângă noi, şi-a ridicat ochii mari şi negri de cărbune şi ni s-a adresat pe un ton rugător şi imperativ în acelaşi timp: „Dă-mi şi mie! Îmi dai?". Ca primă reacţie, m-am simţit agresată de îndrăzneala micului cerşetor - „Pardon?! Din prăjiturile astea, din trufandalele astea?!", îmi trecuse prin minte, de parcă voia să-mi ia ambrozia. Apoi, în urma unui auto-control de mult programat, am activat armura contra cerşetoriei şi mă pregăteam să îl ignor dezinvolt. Imediat am realizat însă că urma să refuz un copil care se uita înghiţind în sec, cu o inocenţă dezarmantă şi privirea aceea inconfundabilă a fetiţei cu chibrituri, la... o prăjitură! Din nou, aceeaşi jenă m-a cuprins.
Mai târziu, m-am întâlnit, spre marea mea bucurie, cu una dintre cele mai vechi şi bune prietene, care locuieşte în Capitală de ani buni. O femeie superbă, aproape neverosimil de caldă, de deschisă, de bună, de fapt, şi, în plus, un medic excepţional. Cu vreo două săptămâni înainte avusese un examen foarte important şi, ultima dată când am vorbit, aştepta, cu tensiunea inerentă perfecţionismului ei incurabil, rezultatele, care urmau să vină în câteva zile. Ne-am văzut şi după ore de poveşti, în care i-am expus pe nerăsuflate toate noutăţile, planurile şi visele mele, a strecurat în conversaţie, pe un ton natural şi cu o bucurie neostentativă, o replică: „Şi eu am trecut examenul cu bine...". Abia atunci am realizat, jenată din nou peste poate, că, absorbită de propriile preocupări, uitasem complet de un subiect care era central pentru ea şi, în consecinţă, ar fi trebuit să fie la fel şi pentru un prieten adevărat.
Mi-am dat seama, şi asta m-a speriat cumplit, că am ajuns să mă gândesc mult mai puţin la ceilalţi decât la mine, indiferent că ei sunt cerşetori, conduşi sau nu de mâna invizibilă a mafiei de profil, străini disperaţi, cu drame cât se poate de reale şi de serioase, sau prieteni apropiaţi. E probabil o combinaţie între tendinţa naturală de centrare pe sine şi pierderea (sau diminuarea) speranţei şi a încrederii că, dacă te mai scapi din vedere uneori şi nu te mai gândeşti numai la tine, preocupându-te de ceilalţi, lăsându-te la rându-ţi în grija lor, îţi poate fi bine. Am pierdut de fapt speranţa în puterea mântuitore a lui „dar din dar se face rai!". Deşi, în realitate, când te interesează celălalt şi îi faci un dar sau un bine, te salvezi de fiecare dată, te hrăneşti din bucuria pe care o produci, iar când te laşi în mâna lui, de multe ori o astfel de dovadă de încredere activează în el energii nebănuite, responsabilitatea, dorinţa şi puterea de a te proteja, de a te îngriji. Devii astfel mai fericit decât îţi poţi imagina, mai presus de toate prin însăşi comuniunea cu celălalt, care alungă însingurarea la care este condamnat orice egoist.
Ioana Romana Laurenţiu partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii
