Erorile aplicării programului Bologna în România

Atunci când Declaraţia de la Bologna (1999) a fost lansată, s-au formulat câteva îngrijorări: dispariţia diferenţelor dintre sistemele naţionale de învăţământ superior va duce la invazia de specialişti dinspre ţările dezvoltate; formarea “ariei învăţământului superior european” va afecta originalitatea sistemelor; restructurarea studiilor universitare va duce la scăderea calităţii pregătirii. Nici una dintre aceste îngrijorări nu s-a confirmat. Dimpotrivă, au apărut avantaje: oportunităţile de mobilităţi au crescut, diferenţele dintre centre şi periferii s-au atenuat, dimensiunea europeană a universităţilor s-a întărit. Se poate spune că paharul schimbărilor pozitive este pe jumătate plin, dar, trebuie adăugat, o parte rămâne încă goală.

în diferite ţări europene, se întâmpină astăzi probleme relative la aplicarea “procesului Bologna”, precum şi probleme ţinând de situaţia universităţilor. Testarea noii structuri a studiilor (bachelor, master, doctorat etc.) în unele ţări nu este încă făcută, durata uniformizată a studiilor bachelor (şase semestre în majoritatea ţărilor) afectează unele specializări (teologie, filologie, arte etc.), studiile master sunt prea puţine racordate la piaţa profesiunilor, formarea interdisciplinară şi practica profesională sunt neglijate, conţinutul şi durata doctoratului rămân nesatisfăcătoare, sistemul de asigurare a calităţii creează o nouă birocraţie, suprareglementarea stinge inovaţia.

Astfel de probleme nu sunt ocazionate doar de “procesul Bologna”, dar nu se pot nega efectele acestuia.Dintre problemele izvorâte din situaţia însăşi a universităţilor în Europa de astăzi aş menţiona, în primul rând, împrejurarea că globalizarea este percepută mai mult ca stimulent la uniformizare decât ca obligaţie de a inova, că legătura dintre cunoaştere şi viziune este redusă, că deschiderea sistemelor naţionale pentru competiţie este limitată, că relaţia dintre cercetare şi învăţământ este prea slabă, că politicile pe termen scurt şi cele pe termen lung nu sunt legate, că a rămas modestă capacitatea de reformă din universităţi, iar răspunsul acestora la piaţa globală bazată pe cunoaştere este prea încet. România este astăzi confruntată cu astfel de probleme.

 Aici însă universităţile suferă, în plus, datorită erorilor de aplicare a Declaraţiei de la Bologna. Această aplicare a început în 2000 (cu ordonanţele de guvern privind organizarea studiilor master, asigurarea calităţii, formaţiunile de studii în limbi străine, formarea continuă etc.), dar Ministerul Educaţiei din 2001 a abrogat măsurile, din nepricepere. Când şi-a dat seama că alte ţări fac progrese în “procesul Bologna”, acelaşi minister a trecut prin Parlament Legea nr. 288/2004 de restructurare a studiilor, fără dezbatere publică. Legea nu numai că a centralizat deciziile (ministerul preluând roluri ce revin, în condiţii normale, agenţiilor autonome), dar a adus aplicări mecanice şi soluţii greşite (precum, de exemplu, studii teologice de trei ani), care au slăbit studiile universitare, în loc să le diferenţieze şi consolideze.

Astăzi această lege ar trebui schimbată drastic pentru a-i limita efectele dăunătoare. Hotărârea de Guvern nr. 88 din 2005 a continuat aceste erori (considerând greşit nivelul bachelor ca nonspecializare, desfiinţând şansa dublei specializări şi introducând vaste confuzii) şi a slăbit în plus studiile universitare.

 O altă hotărâre de guvern (567 din 2005) a afectat grav studiile doctorale reducând efectivul de locuri, introducând taxe întâmplătoare, dizolvând pregătirea doctorală într-o pregătire de rutină, birocratizând inutil aceste studii – toate măsurile ducând, între altele, la masiva emigrare a candidaţilor de vârf. Studiile master, prin hotărârea de guvern din 2006, sunt considerate greşit  drept simplă prelungire a studiilor. în 2005-2007 ministerul Educaţiei a irosit toate oportunităţile de a pune universităţile din România pe direcţia diferenţierii şi competitivităţii.

Sunt, aşadar, probe concludente pentru a spune că România prezintă un evident declin al competenţei administrative, care a antrenat declinul reformei educaţiei şi scăderea calităţii şi a competitivităţii studiilor universitare. Pe de altă parte, sistemul de învăţământ superior este aici supradimensionat (“prea puţini studenţi la prea multe universităţi”), încât orice reformă se diluează din capul locului.

 în plus, la noi politizarea educaţiei (cea mai agresivă după 1989) afectează deciziile; ca o particularitate, agenţiile de evaluare (precum astăzi ARACIS) sunt în mare măsură formate din persoane numite de partide şi nu au nici independenţa, nici credibilitatea indispensabile. Peste toate se aşază însă, ca o lespede grea, incompetenţa decidenţilor, într-un moment de efervescenţă a înnoirilor în universităţile lumii.