Când cetăţeanul italian, de pildă, citeşte un articol în care se întrepătrund termenii “romeno” şi “rom”, este normal să se afunde într-o confuzie care, încetul cu încetul, duce la o suprapunere mentală a celor două denumiri.
Odată această suprapunere instalându-se, ea funcţionează şi în sens invers; astfel auzim cum pe stadioane suporterii unor echipe adverse scandează: “ţiganii, ţiganii”, referindu-se la români.
Rezultatul pe termen mediu şi lung pentru populaţia României în raport cu popoarele europene poate fi devastator, instalându-ne în coada Europei.
De aceea, înainte de a vedea ce este de făcut, merită studiat cum s-a ajuns în această situaţie.
Ţiganii sunt un popor migrator. Migrarea ţiganilor din India în Europa s-a făcut între secolele al IX-lea şi al XIV-lea, în mai multe valuri.
Odată cu intrarea lor în Imperiul Bizantin, la mijlocul secolului al XI-lea, au căpătat şi numele etnic pe care îl poartă astăzi: ţigani. în limba greacă ei au fost numiţi Athinganis sau Atsinganos. Prima atestare a ţiganilor în Imperiul Bizantin este conţinută într-un text hagiografic georgian, care datează din jurul anului 1088; aici se face referire la aşa-numiţii Adsincani, renumiţi pentru vrăjile şi faptele rele pe care le fac.
Istoria europeană a ţiganilor începe la începutul secolului al XIV-lea, când aceştia au pătruns în Tracia, venind din Asia Mică.
Prin anii 1415 – 1419 îi întâlnim în toată Europa Centrală, din Ungaria până în Germania.
Pe la 1422, o bandă numeroasă de ţigani coboară în Italia, până la Roma (precum se vede, istoria lor pe acele meleaguri a început mult înainte de valul de ţigani veniţi din România). în deceniul următor au ajuns până în Franţa, Spania, Anglia şi Scandinavia.
Dacă la început noilor veniţi li s-a spus “egipteni”, foarte curând li s-a fixat numele pe care îl poartă şi astăzi.
în Germania numele cele mai folosite sunt zigeuner şi sinti. în limba franceză s-a impus numele gitanes. în limbile engleză şi spaniolă, gipsy, respectiv gitano – nume care provine de la presupusa lor origine egipteană. în Danemarca, Suedia şi Finlanda ei au fost numiţi Tattan (tătari).
Precum se vede, ţiganii s-au răspândit în toată Europa, venind din India prin Asia Mică şi ei nu constituie sub nici o formă o problemă legată de poporul român, mai mult decât de cel maghiar, francez sau spaniol, de exemplu.
Cea mai timpurie informaţie scrisă despre prezenţa ţiganilor pe teritoriul României datează din 1385. De la primele atestări ale prezenţei lor în Ţara Românească şi Moldova, ţiganii au fost robi şi vor rămâne timp de mai multe secole, până la legile de abolire a robiei de la mijlocul secolului al XIX-lea.
în mod paradoxal, perioada cea mai bună a ţiganilor a fost în perioada regimului comunist.
în primii ani ai comunismului s-a manifestat, în ce-i priveşte pe ţigani, un fenomen de neconceput înainte: în aparatul de partid, în miliţie, armată şi organele de securitate au fost angajaţi un număr relativ mare de ţigani. Această ascensiune a unor ţigani s-a petrecut mai ales în condiţiile politicii sociale a regimului comunist, care urmărea încurajarea categoriilor sărace şi distrugerea vechii structuri sociale, refractară noilor rânduieli.
Aşa se explică de ce, nu în puţine comune, în funcţia de primar a fost pus un ţigan. Datorită originii sociale “sănătoase” ţiganii au fost promovaţi mai departe, făcând carieră politică, ajungând în aparatul superior de partid. Ascensiunea lor s-a datorat nu originii lor etnice, pe care de altfel cei mai mulţi o declinau, ci pentru că proveneau din categoriile sărace.
Aceşti ţigani adevăraţi, oameni ajunşi în anumite funcţii, vor avea un rol important în promovarea etnică şi în regimul ce a urmat regimului comunist.
Şi sub aspect locativ ţiganii au făcut un important progres în anii socialismului. Cocioabele care reprezentau habitatul natural al ţiganilor până în anii ‘50 au fost schimbate cu apartamente în blocurile nou construite, iar din anii ‘70, ‘80, cu locuinţe în case naţionalizate. Aşa s-a ajuns în situaţia de astăzi, când centrul multor oraşe mai este ocupat de ţigani.
După 1989 s-au produs unele transformări majore în comportamentul populaţiei de ţigani. Pe fondul liberalizării economice, o parte din ei au început diverse afaceri, dintre care multe profitând de haosul legislativ de la începutul anilor ‘90, dar şi de dispreţul general faţă de legi, au ajuns să aducă unei părţi a ţiganilor sume importante pe care s-au clădit clanuri puternice, care folosindu-se de pătura săracă a ţiganilor, domină lumea interlopă, cu ramificaţii importante în sfera politicului.
De asemenea, profitând de deschiderea graniţelor, o mare parte dintre ţigani au emigrat, stabilindu-se mai ales în Spania, Italia şi Franţa, unde constituie comunităţi importante.
Este interesant că, mai ales în afara graniţelor, ei nu se autoidentifică drept ţigani, ci ca români.
Schimbând sărăcia din ţară cu ghetourile din străinătate, această populaţie de ţigani dezrădăcinaţi, şi pierzând şi urma de identificare culturală, comite un număr important de infracţiuni, care atrag asupra ei antipatia populaţiilor native ale acestor ţări. Această antipatie, datorită confuziei create de denumirea de român cu cea de rom, ca o denumire modernă a ţiganilor, se transferă asupra poporului român în ansamblu. Recentele evenimente din Italia o dovedesc din plin.
Dar cum s-a ajuns la denumirea de rom şi la impunerea ei ca obligatorie în actele oficiale din România?
în ultimele 2 – 3 decenii, organizaţiile romilor (ţiganilor) din diverse ţări şi organizaţii internaţionale au militat pentru acordarea unor drepturi politice şi culturale. în acest context s-a încercat şi impunerea denumirii de rom în diverse documente, existând unele indicaţii ale UE în ce priveşte folosirea acestei denumiri. Se pare că ea provine din cuvântul “dom”, care pe limba originară a ţiganilor ar fi însemnat “om”. Prin denaturare, “dom” s-a transformat în “rom” cu “r” accentuat.
în toată perioada post-decembristă s-a manifestat o presiune constantă din partea unor organizaţii sau din partea unor politicieni, personalităţi de frunte cu ascendenţă romă, în folosirea în documentele oficiale a etnonimului “rom”.
Ca un răspuns la aceste presiuni, prin Memorandumul H03/169 şi 5/390/NV din 31 ianuarie 1995 adresat primului ministru de atunci, Nicolae Văcăroiu, ministrul de externe Teodor Meleşcanu recomandă folosirea în continuare în documente a cuvântului “ţigan” în concordanţă cu cuvintele folosite în celelalte limbi europene: zigeuner, gitanes, zingaro etc., pentru evitarea unor confuzii nefericite cu numele poporului român.
Presiunile continuă şi în 2001, Petre Roman, ministrul de externe, semnează un nou Memorandum cu numărul D2/1094/29.02.2000 către prim-ministrul Mugur Isărescu, în care, în virtutea dreptului de autoidentificare al populaţiilor, recomandă folosirea obligatorie în toate documentele oficiale române a denumirii de rom pentru a identifica etnia ţiganilor.
Mugur Isarescu îşi însuşeşte Memorandumul şi emite o hotărâre de guvern în acest sens.
Trebuie precizat că documentele UE referitoare la denumirea de “rom” erau indicative, şi nu obligatorii.
Pe de altă parte, nimeni nu contestă dreptul la autoidentificare, care este un principiu european general. Dar în cadrul procesului de autoidentificare nu trebuie să existe suprapuneri peste denumirea istorică a unor popoare europene existente.
Să nu uităm exemplul Greciei care a refuzat să recunoască Republica Macedonia pentru că se crea confuzie cu denumirea unei provincii istorice greceşti. Azi s-a ajuns la denumirea de FYR ( Former Yougoslavian Republic) Macedonia.
Dar ce putem aştepta de la o clasă politică ce este mai preocupată de interesele personale mărunte în detrimentul intereselor naţionale, compusă din indivizi fără perspectivă istorică, ce se promovează unii pe alţii pe criterii de cumetrie, şi nu de competenţă. ªi rezultatele se văd.
în condiţiile în care România ocupă prin Leonard Orban postul de comisar european pentru multilingvism, Republica Moldova impune limba moldovenească (o invenţie bolşevică) drept limba oficială recunoscută în UE. S-a spus la momentul nominalizării că portofoliul pentru multilingvism este prea mic ca importanţă pentru comisarul român. Realitatea a dovedit contrariul.
în timp ce Bulgaria luptă pentru a impune denumirea de evro pentru euro, oficialii români nu au schiţat nici un gest în problema limbii moldoveneşti.
Privitor la problema ţiganilor în ansamblu şi a nefericitei denumiri de rom, fără îndoială că avem nevoie de minţi luminate, şi nu de teribilismul unui ministru de externe ca şi Cioroianu, care în suita gafelor monumentale, declară că ar fi bine dacă am cumpăra o parte din Sahara pentru a-i muta pe concetăţenii noştri ţigani.
Nu de fanfaronada ieftină şi păguboasă avem nevoie. Romii români (sună interesant, nu-i aşa?) sunt şi ei cetăţeni cu drepturi egale. România trebuie să conlucreze cu UE în programe de afirmare a identităţii culturale a populaţiei de ţigani în paralel cu integrarea lor socială şi creşterea nivelului educativ.
în ce priveşte denumirea de rom, chiar dacă ne aflăm în ceasul al 12-lea, este necesar un plan de măsuri diplomatice, întins poate pe mai mulţi ani, pentru a sensibiliza organismele europene şi a se îndrepta această mare eroare de a denumi o populaţie transfrontalieră cum sunt ţiganii cu un nume atât de apropiat şi generator de confuzii, de numele istoric al poporului român.
Luând în considerare progresia demografică până în 2025, când pe fondul declinului de natalitate la români şi maghiari şi al scăderii mortalităţii la ţigani, aceştia ar putea reprezenta 11,5% din populaţia României, depăşindu-i pe maghiari-, la care adăugăm confuzia din ce în ce mai pregnantă a numelui de rom cu cea de român, poziţia României în familia europeană apare într-o poziţie tot mai îngrijorătoare.
în absenţa unui plan concret ce trebuie urmărit cu consecvenţă, cred că sunt toate şansele ca în conştiinţa civică europeană să se consolideze credinţa că România chiar este ţara romilor.
