„Eu am renunțat la Christos pentru tine!"

Unul dintre personajele principale, Charllote York, îndrăgostită până peste cap, după tribulații și eforturi de tot soiul, se convertise la iudaism pentru Harry, un partener improbabil după toate canoanele, dar, cum avea să se contureze din condeiul scenaristului, jumătatea ei. În euforia momentului, Charlotte pregătise cu pompă și emoție prima lor cină de Sabat și își aștepta iubitul. El, ajuns acasă, vădit bucuros să o vadă și incitat papilar de bunătățile pregătite, era cu atât mai entuziasmat cu cât ajunsese exact la timp pentru punctul culminant al meciului echipei favorite, cu efect potențiator de gust pentru cina delicioasă care se anunța. Ea însă îl roagă să închidă televizorul. Era inadmisibil ca zdroaba ei să treacă în plan secund, trivializată de un vulgar meci de baseball. El pledează rugător, ea comandă neînduplecată. El refuză și iubita fariseică sfârșește previzibil prin scoaterea isterico-emfatică a asului din mânecă: „- Eu am renunțat la Christos pentru tine și tu nu poți renunța la un meci?!", iar Harry, în replică : „- Dacă o luăm pe drumul ăsta, e fără sfârșit... Eu am renunțat la Christos pentru tine! Du gunoiul! Eu am renunțat la Christos! Strânge-ți șosetele!"

De fapt, sindromul e comun, descriind plastic-cinematografic un tipar de relație amoroasă - darul otrăvit și expectanța gratitudinii perpetue. Orice faptă, orice gest, orice mângâiere, fiece dărușag sunt secondate negreșit și imediat de sublinierea valorii lor (în special emoționale), a atenței implicate, a sacrificiului pe care l-au presupus. „Filantropul" ține riguros ca un contabil socoteala, așteaptă mereu ceva în schimb, cântărește prestații, vânează probe de recunoștință, taxează grabnic ingratitudinea. Partenerul e de fiecare dată sub presiunea răspunsului automat identic, sub povara inferiorității permanente, strident evidențiate. Cadoul devine pedeapsă, bucuria dăruitorului e sufocată de așteptările sale și dezamăgirea neîmplinirii lor, iar naturalețea partenerului amputată de incapacitatea sa, constant subliniată, de a fi la vreodată la înălțime.

Și cea mai devoratoare formă a unei astfel de relații e cea în care „darul" e iertarea unei culpe, când unul dintre ei greșește esențial, iar celălalt, ca tribut iubirii care învinge totul și datorită naturii sale milostive, decide depășirea momentului întru salvarea comuniunii. Într-o astfel de relație însă, iertarea nu e decât o iluzie cu efect retard de prelungire a agoniei protagoniștilor. Sublinierea la nesfârșit a culpei trecute, declarativ grațiate, aducerea la rampă a propriei generozități la cel mai mic derapaj, cu efect premeditat de șah mat, însoțită de pretenția recunoștinței eterne, schimbă finalmente rolurile și transformă victima în agresor și viceversa, dar, mai ales, consumă, macină până la dezagregare uniunea amorezilor, reducând-o la relația dintre zână și prințul devenit cerșetor.

Ioana Romana Laurențiu
partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii