Fals tratat de scărpinare în talpă

Cristina Calancea a studiat Jurnalistica la UBB Cluj şi a lucrat ca jurnalist TV. În prezent, studiază Ştiinţele Politice la Universitatea Columbia, New York (SUA).

Citeam deunăzi, în presa românească, din nou, un mesaj nervos: că spitalele se închid, că mor oamenii pe capete, că noi, românii, suntem slabi şi, totodată, că Băsescu e sursa tuturor relelor. Stilul "nervos" de a privi lucrurile mi se pare deosebit de neconstructiv. Depinde ce vrei atunci când îl foloseşti. Vrei să instigi, dar reuşeşti să creezi doar "resentiment"... Sau poate vrei să stârneşti ura, dar nu aia de moment, ci aceea care "se rezolvă" cumva într-o situaţie mai puţin umilitoare. Resentimentul, în opinia mea, nu-i valoros. Oamenii se frustrează, e adevărat, dar frustrarea şi-o beau la bar şi şi-o duc acasă, unde urlă la propriii copii care nu înţeleg nimic. Mai văd pe Facebook faptul că unii, alţii se întreabă cât mai rezistă românii? Oamenii rezistă atât cât pot, iar tu, ca "martor", formator de opinii, nu prea ai cum să schimbi "răbdarea" omului. E atâta cât e. Ce poţi schimba este ideea că răbdarea la nivel naţional, colectiv, nu este o calitate.

Din punctul meu de vedere, o campanie de genul ăsta trebuie să aibă coerenţă. Să dai vina şi pe români, şi pe Băsescu în acelaşi timp creează un mesaj tulbure şi debusolant. Şi atunci, degeaba spui cât de negativ e Băsescu şi, concomitent, cât de grozavi suntem noi ca popor. Iar dacă spui că suntem "naşpa" amândoi, preşedinte şi popor, creezi impresia că ne merităm unul pe altul. Asta doar aşa, ca anecdotă... Sunt câteva alternative. Toţi discută despre poporul român ca fiind dezinteresat de propria lui soartă. Ca să nu zic slab, firav, lipsit de fermitate. Chestia asta se poate întâmpla numai când caracterul unui popor este desensibilizat.

Din păcate, a fi sensibil ca naţiune este, probabil, cea mai importantă caracteristică. Nu o naţiune sensibilă la orice cădere de schimb leu-dolar, dar sensibilă cât să reacţioneze când legile bunului simţ sunt încălcate. De exemplu, când eşti mic, pui mâna pe aragaz şi te frigi, în mintea ta se încriptează regretul unei fapte care nu va mai fi repetată niciodată decât din greşeală. Dar când eşti mai mare, te auzi adesea spunând variaţiuni pe tema: nu ştiu de ce, dar atrag numai persoane groaznice pe lângă mine. Asta-i, de fapt, "răbdarea" atribuită poporului roman: incapacitatea de a putea schimba cu ceva situaţia. Te-ai obişnuit să "atragi" în jurul tău persoane de proastă calitate şi, deşi nu-ţi place, pe următoarea astfel de persoană o s-o accepţi numai fiindcă ai ajuns să crezi că aşa ţi-e destinat. Nu dai vina pe tine, că doar tu nu faci nimic să creezi situaţiile, dai vina pe alţii fiindcă te aleg. În România există, sunt convinsă, sentimentul că nu noi ne alegem politicienii, ci ei ne aleg pe noi sau varianta şi mai ieşită de sub control, că ei se aleg între ei. Greşit. Fă-l pe român responsabil "cu amândouă mâinile", nu cu una, pipăie-i admirativ bicepşii, iar cu cealaltă taie-i bărbăţia... C-aşa n-ajungi nicăieri...

Ca să faci un om sau un grup de oameni responsabili (nu vinovaţi, ci responsabili), trebuie să-i arăţi/să le arăţi că e/sunt puternic(i), nu că este/sunt impotent(ţi). Dacă oamenilor le spui că merită ceva, sunt sigură că o să ştie cum să facă să şi ia, nu să aştepte să li se dea acel "ceva"!
Iar faptul că spunem despre noi înşine că suntem un popor de oameni "fără grăsime" este un fapt la fel de grav ca şi acela de a spune că suntem cei mai "extraordinari" de pe pământ (le-am auzit pe amândouă, de parcă varianta de mijloc nu ar exista!). Eu susţin varianta de mijloc. Suntem un popor cu toate cele bune şi rele (slavă Domnului, cred că alea bune sunt mai multe), DAR să fim înţeleşi: nu suntem încă un "grup". Un Grup (cu majusculă) se "alege", oamenii acced, sunt acceptaţi, sunt excluşi, iar grupul este de un "anumit fel", aderă la aceleaşi idealuri sau idei, are un scop comun, un corp, o bază şi standarde.

Acestea spun cum trebuie să fie fiecare membru, un set de caracteristici ce trebuie să se găsească la "core"-ul (tradus cumva miez, parte centrală, bază) fiecăruia, fără de care nu eşti lăsat să pătrunzi; iar de această "inimă" omul este influenţat radical. Un popor care stă lejer în casa lui, care-şi trimite copiii la şcoala din prima intersecţie, care are unde să se ducă la 9:00 şi unde să se întoarcă la 17:00, consideră că şi-a îndeplinit condiţiile de a aparţine "grupului" ăstuia de 22 de milioane de români. În plus, crede că mai mult de atât nu poate, nu are ce să facă. El nu are pretenţii de la grup. Grupul nu-i cere nimic în schimb. Gândirea asta simplă nu-l face vinovat de nimic.

Nici pe vecinul său care e şomer. Nici pe fostul coleg de la facultate care a devenit profesor. Nici pe fiul său care vrea să plece "în afară". Iar când nimeni nu este de vină pentru lipsa de traiectorie a grupului - ca să nu-i zic bâjbâială sau alienare - înseamnă că grupul, de fapt, nu există. M-aş întreba ce l-ar face pe acest popor să existe, ce anume ar putea să-l renască din apatia de a executa task-uri de zi cu zi fără să se uite nici înapoi, dar nici înainte. La clasa mea de politică se discută de elite. Dar şi dacă am avea acea elită mai de Doamne-ajută, oare ce discurs ar trebui să aibă ca să retrezească sentimentul naţional, să-i facă pe români, ca şi pe americani, să lipească cu scoci steguleţe pe stâlpi? Să zică România şi să le vibreze vocea? Să audă imnul şi să se bucure că-s acasă? Să redevină grup care să împartă aceleaşi standarde, caracteristici, idealuri, ţeluri comune?

Românii nu-s desensibilizaţi, nici orbi, nici surzi, nici slabi, nici proşti. Din punctul meu de vedere, pe român îl gâdilă insuportabil în talpă, dar el se scarpină prin talpa de plastic a pantofului. Ei, problema asta ar trebui rezolvată. O elită trebuie să ne spună cum să ne "scărpinăm" ca să scăpăm de "jenă". Fiindcă acea "jenă" o simţim cu toţii. Şi nu realizează nimic "înjurând" un popor, în loc să-i dea soluţii... Românul se scarpină, săracul, până îi dă sângele sub unghii; nu ştie să-şi scoată piciorul din pantof. Şi are impresia că numai pe el îl "mănâncă", neavând habar că îi "mănâncă" şi pe ăilalţi, de unde şi problema lipsei grupului. Dacă ar şti asta cu toţii, atunci puterea de a vrea să rezolvi problema este infinit mai mare. Durerea colectivă naşte acţiune, pe când cea individuală nu mişcă nici măcar o piatră. Faptul că noi ne numim români nu ne face să existăm ca grup, ci doar ca populaţie.

Cristina CALANCEA