Farmecul Clujului pentru turiştii mahmuri

Uneori, mă întreb dacă cei care populează instituţiile autorităţii locale din Cluj, de la dl. primar Boc şi edilii dinaintea domniei sale până la arhitecţii cu şcoală, dar fără bun gust, şi funcţionarii care mută hârtiile dintr-o parte într-alta, au ieşit măcar vreodată în afara ţării, înspre vest.

Primul răspuns posibil, dacă nu aş şti că e fals, ar fi invariabil: cu siguranţă, nu! Nici măcar nu cred să fi bătut drumul până la Sibiu sau Braşov, de altfel. Dacă ar fi făcut-o, ar fi ştiut că zona pietonală de pe Eroilor numai aer european nu respiră, ci noxe şi nori de hidrocarburi scuipate de maşinile care cerşesc placide bunăvoinţa îndărătnicei unde verzi.

 

Locul teraselor cochete şi vesele din alte mari oraşe europene a fost luat la Cluj de una singură, mare, lată şi ternă, consonând cu răceala mută a plăcilor de granit. Faţadele clădirilor vechi de sute de ani au primit machiaj ţipător, amintind de blocurile vopsite de fostul edil în zona Pieţei Mihai Viteazu. Galben-lămâi, verde din vesta gunoierilor, roz-bombon, nuanţe şi pasteluri ţipătoare, care ascund multă imaginaţie de sorginte bizantină, dar urâţesc clădirile istorice ale unui centru istoric, devenit isteric.

 

 

Fucsia, culoarea verii după diverse păreri trendy-flendy, lipseşte încă, dar nu au intrat zilele în sac.Grozăviile ating grotescul după alte câteva sute de metri, în Piaţa Avram Iancu. Gândită de la bun început ca o replică psihotică a pieţei în care tronează unul dintre cele mai frumoase grupuri statuare din România, Mathias Rex, această piaţă este dominată de un trist Avram Iancu, copie acromegalică a eroului ardelean care se răsuceşte în mormânt, văzându-şi memoria pângărită în aşa hal.

 

 Fântânii arteziene din faţa sa i s-a construit de jur împrejur o piscină mozaicată, i s-au plantat leduri şi a fost pusă să cânte, ca într-o scenă luată din filme pentru surdo-muţi fericiţi. Alături, Catedrala Ortodoxă şi Teatrul Naţional tronează melancolice, fără să-şi găsească locul, aşteptând, din moment în moment, să fie acoperite regulamentar cu o “Răpire din Serai”, ultima colecţie. Păcat că s-a renunţat prea timpuriu la decorurile cu delfini, căluţi şi steluţe de mare, kitsch-ul ar fi fost cu adevărat desăvârşit.

 

Furnicarul de maşini roieşte zi-lumină prin toată zona, iar lipsa cronică a unor soluţii de trafic se transformă zilnic în coşmarul unor şoferi dezabuzaţi, oricând predispuşi la indisciplină civică şi rutieră. Când începe anul universitar, oraşul se umple la refuz, până în pragul exploziei, cu precizie diabolică în fiecare octombrie. în timp ce universităţile nu-şi mai dau rând să se laude cu cifrele de şcolarizare crescând astronomic, de la an la an, învăţăceii chiriaşi se înghesuie iarăşi câte şase în două camere-cutii de chibrituri, iar campusurile zumzăie, ca în fiecare toamnă, precum o bursă neagră la care se tranzacţionează locuri de cazare.

 

Marea masă de aspiranţi la o carieră de succes nu vor afla poate niciodată că mărunta existenţă între funcţionarul hulpav, profesorii lipsă la apel şi examenele date pe genunchi în săli suprapopulate nu reprezintă decât un simulacru dezolant al unei vieţi studenţeşti visate.

 

Zonele verzi sunt tot mai restrânse, înlocuite de betoane îngrămădite

pe bază de derogare de la PUG. Cartierele noi au aerul unui Stambul colorat, în ciuda numelor inofensive, ce râvnesc în altă parte: Europa, Câmpului, Făget. Care Europă?

 

Care câmp? Care făget? Oftaturile admirative ale vechii populaţii rurale, urbanizate la CUG, sunt dovezile de necontrazis ale amputării minimului simţ estetic al orăşanului european standard, care nu va înţelege în ruptul capului nici hlizeala tălâmb-preţioasă a celor ce ascultă viersul fântânii cântătoare concurând liturghia.Sunt amănunte transparente ale unui oraş ce pendulează haotic între dezordinea balcanică şi năzuinţele sale europene. Sunt lucruri de care actualii decidenţi locali nu sunt vinovaţi în totalitate, câtă vreme aspectul şi spiritul unui oraş nu se naşte, nici nu se schimbă decât cu generaţiile şi generaţiile care îl populează.

 

 Dar tuturor celor care administrează oraşul le putem cere să o facă având în gând două principii ne-negociabile: bunul simţ (cu varianta bunul gust) şi responsabilitatea. Trebuie să înţeleagă că sluţirea unui oraş sluţit destul de-a lungul unor perioade istorice succesive neprietenoase nu este soluţia dorită, iar conceptul urbanistic al unui oraş nu este un lucru cu care să te joci, dată fiind natura lui aproape ireversibilă.

 

Cât despre dorinţa d-lui Boc de a-i atrage pe fanii englezi ai lui Chelsea FC şi cu alte ocazii la Cluj, oraşul văzut din spatele halbelor pline de bere, poate fi cu adevărat una frumoasă: atât timp cât berea e bună şi ieftină, iar femeile, frumoase, avem de ce spera la valuri de turişti.