Fiinţe absente, priviri imaginare

Aduceam sub ochii şi în gândul Dvs, săptămâna trecută, fraza lui Milan Kundera, despre felul cum putem fi, ca oameni, aşezaţi în lumină: anume, în funcţie de privirea sub care vrem să trăim.
"Prima categorie, spune el, ar fi cea a celor care caută privirea unui public larg, priviri anonime, în cea de-a doua intră cei ce trăiesc sub privirile familiare, în cea de-a treia ar fi cei ce trăiesc prin privirea fiinţei iubite şi în cea de-a patra, cea mai rară, sunt visătorii, cei care trăiesc „sub privirile imaginare ale fiinţelor absente". Trebuia ca în acest text, în continuarea celui de săptămâna trecută, să încerc câteva gânduri despre ultimele două "grupe" de oameni. Mai precis, despre ultima categorie.

Dorinţa de a scrie despre asta m-a îndemnat la un fel de revizuire a fiinţei mele; ca în faţa unei instanţe în care avea să-mi fie analizate toate capacităţile sociale, intelectuale şi sufleteşti. Asta, m-a făcut să opiniez că eu, ca şi alţii atâţia sunt în raporturi foarte confuze cu ceilalţi, chiar şi cu acei puţini pe care îi respect şi/sau îi iubesc. Probabil că aşa am fost mereu. Iar de aici, dezamăgirea pe care o am acum, după o jumătate de secol petrecută pe lumea asta...
Mă tem ca "a avea o relaţie" înseamnă neapărat, pentru din ce în ce mai puţini dintre noi că ea "trebuie să ducă undeva" şi că aflat într-o relaţie de prietenie/dragoste, şamd, înseamnă, totodată "a te simţi bine", "a-ţi trăi clipa, viaţa, prin celălalt" şi alte chestii de acest fel. Sunt convins că o asemenea raportare şi tip de gândire s-ar putea să li se pară mai tinerilor de azi, perfect banal şi idiot; cu amendamentul că, în general, majoritatea oamenilor din anii ‘70 au trăit experienţa anilor ‘60, iar cei din ‘80, pe cea a celor din ‘70 şi aşa mai departe, până în anul în care ne aflăm azi. Poate că tocmai de aceea, acum, mi se pare totul atât de confuz.
Dar ce anume îi determină pe unii oameni, har Domnului, puţini la număr, "visătorii", să trăiască "sub privirile imaginare ale unor fiinţe absente"? Să fi existat în viaţa lor, a esenţei acesteia vreun moment al vreunei pierderi imense? Să fi avut parte de vreun refuz al iubirii, chiar atunci când aveau mai mare nevoie de ea? Cu toată bulibăşeala gândurilor n-am reuşit să-mi dau seama. La urma urmelor, genul acesta de oameni "ai lui Kundera" , "visătorii" trăiesc poate mai acut decât "fericiţii" de fiecare zi ai lumii, traume. Şi nici n-ar putea fi altfel, când vieţuim striviţi în lumea aceasta (care mie mi se pare prea adesea atât, atât de străină!), de taţi, mame, fraţi, vecini şi prieteni, care de care mai "perfecţi" şi "realizaţi"? Ori răspunsul este chiar cel legat de felul în care înţelegem să ne raportăm la aceste traume: le recunoaştem? Le reprimăm? Unde ne situează acest răspuns în peisajul "celorlalţi"? Dar în ceea ce ne priveşte? Le recunoaştem şi încercăm să le trecem sub tăcere? E o situaţie, dar ceea ce e cel mai tragic, e faptul că cei care tăiesc "sub privirile imaginare..." sunt exact aceia care au întâlnit tocmai acei semeni ai lor, care au ca principală preocupare în viaţă să evite cu orice pret orice fel de traumă posibilă. Acel tip de oameni indiferenţi şi necruţători, preocupaţi doar de propria persoană, despre existenţa cărora instinctul ar fi fost minunat, să ne avertizeze, că trebuie să ne ferim de ei... Fiindcă acel "contact" mai lung sau mai scurt cu una din acest fel de fiinţe nu fac altceva decât să-ţi afecteze, în fond, nu numai sufletul, ci şi autenticitatea, şi, chiar dacă pare prea mult, onestitatea. Nu mai poţi fi niciodată acelaşi după o astfel de "întâlnire". Literatura Mare ne învaţă că se poate, cu greu, să treci peste asta şi să te înscrii, cuminte, în ultima categorie menţionată de Kundera... Mai precis, ea ne dă soluţia unei furii dezamăgite, care duce, de obicei la sinucidere. Dar până la asta, se întâmplă că începi să-ţi priveşti trecutul ca pe o anecdotă; să vezi că viaţa ta seamănă perfect cu o cutie goală şi că te-ai ambiţionat să o umpli cu câteva idei, cărora le-ai spus, grandoman, "proiecte". Devenite, bineînţeles, acum doar nişte biete amintiri ale unui biet trăitor pe pământ, fie el şi din stirpea rară a "visătorilor". Nici victorios, nici înfrânt.

Sub "privirile cuiva absent" începi să vezi cunoscuţii care mor în jurul tău, aşteptând tăcut pierderea dorinţei şi dezirabilităţii. Cu alte cuvinte, mai ai bruma de curaj ca să priveşti înainte. Sau înapoi. Eşti sau doar te simti "sub privirile imaginare".... şi îţi dai seama că micile diferenţe de vârstă, atât de importante şi vizibile când erai tânăr, acum abia dacă mai există şi că până la urmă să ne regăsim, cu toţii, în interiorul unei singure categorii de indivizi care nu mai sunt tineri şi că ai făcut bine că acest amănunt, care le torturează altora viaţa, (ne-visătorilor!), n-a reprezentat chiar nimic pentru tine. Presupunem,(fiindcă nu putem avea, niciodată certitudini - dubito ergo...) că traim sub privirea cuiva absent, un "anume" cineva care stăruie în memoria noastră.
Dar ce este memoria? Unii spun ca e "aceea cu care uităm", alţii că e rezultatul adunării între evenimente şi timp. Dar cu siguranţă că e încă mai mult decât atât: fiindcă timpul nu funcţionează ca un lipici care fixează imaginile, ci mai ales ca un solvent, care le diluează. Dar nu e prea convenabil să credem şi să vorbim aşa, fiindcă "s-a hotărât", (politically corectness!), că dacă spunem asta, nu ne ajuta în vieţile noastre.

Ne amintim. Ne amintim de oamenii/omul absent, sub a cărui privire depărtată şi imaginară trăim. Ne place să credem în asta, ca într-o icoană. Dar cărei categorii îi aparţine acest "absent"? Suntem împărţiţi şi aici: unii din noi sunt atraşi de oamenii bine conturaţi, ceilalţi de oamenii care inspiră mister. Nimic prea clar. Bărbaţii, când spun despre o femeie că "arată bine", acea femeie poate fi şi bine conturată, şi cu mister. Dar când spun asta, ei vor să spună, de fapt : "o femeie care a arătat bine". Fiindcă oamenii se schimbă, chiar dacă pentru cei apropiaţi se schimbă cel mai puţin. Până la urmă bărbaţii ajung să constate că femeia/femeile din viaţa lor nu prea au fost misterioase, ci doar păreau să fie aşa. Din cauza propriei neputinţe de a le înţelege în atitudinile lor, în hotărârile lor cele mai importante. Probabil şi din punctul de vedere al femeilor se vede tot aşa. Nu ştiu, fiindcă partea feminină a sufletului meu, n-a fost niciodată suficient de puternică. Oricum, lucrurile astea le înţelegi când nu mai eşti tânăr. Pentru că spre deosebire de tinereţe, când distrugem lucruri, posibilităţi şi sentimente importante, valoroase, fără să clipim, inventând diverse forme false de viitor pentru noi înşine, la maturitate ne pierdem timp să inventăm forme imaginare de trecut pentru alţii, pe care ni-i imaginăm că "ne primesc", pe noi, visătorii absenţi, sub privirile lor, vorba lui Kundera, imaginare.