“Lasă-mă-n pace cu actele tale. Eu sunt ăla care are de suferit acum. Eu sunt o victimă, nu tu!”, au fost cuvintele cu care s-a încheiat reîntâlnirea de doar câteva minute dintre cei doi, potrivit articolului din “Cotidianul” de ieri. Cuvinte rostite de un fost ofiţer de securitate la adresa victimei sale.
Securistul nu e un om, e un concept. E o categorie largă şi amorfă de indivizi, obişnuiţi să plutească leneş prin hăţişul de ierarhii ale statului totalitar. Funcţia de (auto)reproducere a sistemului îi revenea Securităţii, în ansamblu, prin activitatea fiecăruia dintre indivizii care o compuneau. Securistul a trăit în mocirla delaţiunii ordinare, hrănindu-se cu suferinţa “duşmanilor poporului”.
A tras harnic de bărbi şi perciuni “imperialişti” şi “intelectuali”. Şi-a dus existenţa cotidiană în deplină consonanţă cu Răul banal şi pur, reinventat şi adaptat la specificul românesc. Acum, înghiţindu-şi frustrările şi negând ferm vina, reformulează constructul “duşmanului”, dar de această dată se poziţionează ca victimă, cerşeşte mila şi delegă responsabilitatea şi vina.
Securistul a fost celula de bază a sistemului represiv. Măciuca şi ciocata la ficaţi i-au folosit drept principale instrumente de lucru şi factori de producţie pentru obţinerea terorii generale. Produsul final care rezulta în urma activităţii lui – poporul docil, regresând ontogenetic înspre stadiul de nevertebrat, biet vierme târâtor colectiv la picioarele statului ultra-personalizat.
Orice tentativă de deviere era aspru pedepsită, de multe ori chiar de către cei din rândul cărora s-a ridicat nefericitul disident. Mecanismul terorii funcţiona ca uns, reflexele indivizilor fuseseră temeinic învăţate, iar alternativa nu era nici măcar de conceput, pentru cei mai mulţi.
Cataclismul din 1989, chiar aşa amortizat cum a ajuns să fie, a scuturat din temelii tot eşafodajul de credinţe şi valori ale indivizilor. Am început să reînvăţăm corect categoriile fundamentale ale eticii şi esteticii, binele, răul, frumosul, urâtul, cu toate că şi până astăzi ne-am păstrat lacune majore.
în acest timp, unii dintre ei au stat ascunşi o vreme scurtă, după care au sărit în barca oricui i-a primit, iar acum ne scuipă seminţe în cap de la tribuna Parlamentului. Alţii şi-au mobilizat chiverniseala pătată cu sânge, au spălat-o
bine-bine şi azi ne vorbesc din sticlă despre învăţăturile conservatoare ale lui Take Ionescu către fiii săi, antenişti.
Dar cei mai mulţi dintre simplii pioni îşi mângăie dojenitor pe cap nepoţii şturlubatici, ajunşi oameni în toată firea, care îi înjură de mama-focului pe comunişti. Orice embrion de conflict este stins repede de vârstnic, înainte de a-şi recunoaşte nici cea mai mică vină, prin aceeaşi tehnică, îndelung exersată: victimizarea.
O vedem zilnic, victimă închipuită sau reală a unei altfel de lumi, pe care nu o înţelege: în autobuzul plin-ochi la oră de vârf, în care nu poţi nici să te mişti, victima tineretului post-industrial obraznic care nu se face luntre şi punte pentru confortul lui; victima care se înghesuie inutil la coadă pentru bilete gratuite la Herculane, deşi ani la rând biletele au rămas necontractate; victima cu pensia vai-de-ea, care nu îşi dă vreo clipă seama că el însuşi, prin susţinerea directă - sau doar cauţionarea - a statului represiv omnipotent, a contribuit la teribila situaţie fără ieşire din sistemul de pensii de stat; victima care pretinde să se recunoască barba sură ca însemn al înţelepciunii, dar pentru care valorile toleranţei şi cheile descifrării lumii în care trăim sunt barbarii moderne.
Fie el canalie de frunte a Securitãþii sau biet tablagiu de rând, nici unul nu îsi recunoaste vina. Uzeazã din plin de mecanisme de uitare condiþionatã, îsi înãbuse instant tentativele de pocãire si continuã sã susþinã mecanic cã era mai bine pe vremea de dinainte, iar Ceausescu este cel mai bun conducãtor al românilor din ultima sutã de ani. E mai mult decât simplu egoism sau credulitate.
Este expresia remanentã în constiinþa colectivã a unui Rãu cu care ne-am obisnuit prea mult, care devenise parte din fiinþa noastrã si pe care nu am reusit sã o îndepãrtãm nici dupã 18 ani. Din când în când, acesta ia si chip uman, fie negând evidenþa, fie asumându-si franc faptele, dar negând maliþia. Dar, practic fãrã excepþie, vina este la celãlalt.
La un an de la condamnarea comunismului în faþa Parlamentului, cu arhivele predate la CNSAS, dupã lansarea Raportului Comisiei Tismãneanu sub forma unei cãrþi si micul circ tragi-comic care i-a urmat, drumul Damascului a rãmas tot înfundat. Cãlãii nu au timp pentru pocãinþã, sunt prea ocupaþi sã-si plângã de milã.
