Dacă tot sunt atâţia dornici să voteze, un vot, acolo, nici n-ar trebui să se simtă. Iar despre faptul că trebuie să votezi aşa-zisele “proiecte” pe care ţi le înfăţişează candidaţii, nu pot să spun mai nimic. Fiindcă într-o ţară ca a noastră, proiectele pe termen lung nu le face nimeni.
De ce? Simplu: pentru că trebuie să fii prost ca să-ţi pierzi timpul cu aşa ceva. în cei patru ani cât ţine un mandat nu-ţi ajunge timpul să faci şi să realizezi proiecte. Fiindcă mai întâi trebuie să ai “susţinere” la Bucureşti (deci partidul celui care va câştiga – atât la Primărie, cât şi la Consiliul Judeţean, trebuie să se afle la guvernare), iar dacă se întâmplă asta, atunci trebuie, sub presiunea electoratului şi a presei, să te apuci mai întâi de “cârpit” şi de rezolvat urgenţele.
Proiectele pe patru ani nu sunt, aşadar, decât vorbe în vânt. Pe de altă parte, trebuieşte multumită “clientela”: trebuiesc organizate licitaţii în aşa fel, încât să câştige cine trebuie. Dacă se întâmplă să nu reuşească stratagema (se mai întâmplă şi minuni!) atunci trebuiesc inventate lucrări noi.
Oricum, găştile care se lipesc de politicienii câştigători precum marca de scrisoare vor fi (din nou) pe val. Iar memoria românului (se ştie: memoria este aceea cu care omul uită!) este extrem de scurtă: îşi mai aduce aminte cineva de “bumbii” fosforescenţi plantaţi pe mijlocul şoselelor din oraş prin 2002? Dar de firma – Peisagistica, care pasă-mi-te făcea curat prin parcuri, de se adunau la Primărie facturi pentru curăţat frunzele şi iarba şi în anotimpul în care zăpada stăpânea oraşul?
Nu cred că mai interesează pe cineva de ce în loc să avem o statuie frumoasă a celui care a avut unul din cele mai tragice destine sortite unui erou al neamului, precum a fost al lui Avram Iancu, avem, în locul acesteia, un soi de insultă la adresa marelui român, cocoţată absurd la treizeci de metri în aer.
Dar passons! Realitatea, oricât de absurdă şi nedreaptă ar putea părea unora e extrem de greu şi de suportat, dară-mi-te de schimbat! Când acum patru ani a ajuns la conducerea oraşului şi a judeţului cuplul Emil Boc – Marius Nicoară, cel puţin pentru mine a fost un semn de progres, oricum aş fi gândit. Iar acum, normal ar fi, în opinia mea şi, probabil, pentru orice cetăţean care citeşte pliantele cu realizări ale aceloraşi doi candidaţi, să le fie dată posibilitatea să-şi continue proiectele începute.
Nimic nu a făcut mai rău acestei ţări decât fragmentarea în timp a proiectelor (atâtea câte şi cum au fost ele), abandonate mai toate de câştigătorii alegerilor, doar pentru că aparţineau adversarilor politici. Sper ca în Cluj, măcar să nu (mai) avem parte de aşa ceva.
Dar să nu fiu înţeles greşit: nu vreau să sugerez că d-l Alin Tişe, candidatul PD-L pentru Consiliul Judeţean, nu ar fi demn de luat în seamă: realizările d-sale câtă vreme a fost prefect al judeţului, precum şi capacitatea şi abilităţile acestuia de a performa în administraţia publică sunt binecunoscute de către toţi clujenii, aşa că sunt sigur că oferta electorală pe care o prezintă va fi intens şi foarte serios analizată de către electorat.
Pentru Cluj, deci, cu candidaţi precum Emil Boc, Remus Lăpuşan, Marius Nicoară şi Alin Tişe, lucrurile n-au cum să meargă (mai) rău. Dar parcă aş fi mult mai liniştit dacă printr-o minune (care bineînţeles că nu se va întâmpla niciodată), peste noapte s-ar reintroduce votul cenzitar. Atunci, cu siguranţă că s-ar prezenta la vot şi mai puţină lume decât se va prezenta pe 1 iunie. Ar fi, oare, mai bine, sau mai rău?
