Încetişor, băieţi, încetişor

Nu avea sens. Aş fi pierdut timp şi mi-aş fi reconfirmat unul din cele mai serioase obstacole care apar în viaţa politică a unei ţări, mai ales în vremuri electorale: dialogul surzilor, în rândul aceleiaşi tabere. E costisitor şi pentru candidaţi, şi pentru electorat.

Niciodată nu se vede mai bine fractura din rândul lumii politice decât în vreme de alegeri. Niciodată nu îţi dai seama mai uşor, şi mai limpede, cât de substanţiale vor fi un lider sau o guvernare decât în momentul în care le descoperi modul de concepere al campaniei electorale. Citeşti printre rândurile ei exact câtă importanţă acordă candidatul poziţiei pe care o vrea, câtă dă electoratului pe care ţine să îl convingă (rarissime sunt cazurile de seducţie) şi - dacă e vorba de prezidenţiale - seriozitatea cu care îşi preia rolul. O vezi de la oamenii cu care se înconjoară. Astfel citeşti înspre ce tinde, sau ce încearcă să întreprindă.

Aici se observă dialogul surzilor de care pomeneam. Există o diferenţă între a cunoaşte politica şi ‘lucrurile ei' din interior (ceea ce e un apanaj al oficialiilor guvernamentali, al miniştrilor, al celor implicaţi în mecanismele de partid), dobândită în mijlocul realităţilor politice, în chiar exercitarea puterii. Apoi e cunoaşterea din exterior, academică, de la distanţă, făcută cu mai mult sau mai puţin spirit critic. (Niciodată nu poţi avea totul.) Cei din interior înţeleg lucrurile într-o manieră îndreptată către compromis şi totodată practică (chiar dacă pare necizelată); cei din exterior sunt ataşaţi mai mult de claritatea conceptuală, care îi defineşte, şi sunt mult mai teoretici. Într-un sistem politic şi de guvernare funcţional, unii şi alţii interacţionează constant. Dacă dialogul dintre ei dispare, "iniţiaţii" rămân într-o zonă neconcludentă de practicalităţi şi compromisuri, iar "exteriorii" se limitează la teorie, acolo unde totul e cert, clasificat, etichetabil, bătut în cuie, şi e alb sau negru.
Drept care mă mai uit încă o dată la halul în care arată politica românească.
E el un rezultat al modului în care ‘exteriorii' sunt împinşi permanent spre margine după alegeri, pentru că par naivi, neexersaţi, necunoscători într-ale dedesubturilor? Sau acestora din urmă le lipseşte iniţiativa de a se implica şi în aspectele practice ale facerii de politică? Ce rezultă de pe urma unei colaborări între cele două părţi? Şi apoi, ce aduci în faţa electoratului, ce-i pui pe masă odată la patru ani? E credibil? Mai interesează pe cineva?
Ca să simplificăm discuţia, fără a impune concluzii: campania e o chestiune de credibilitate, nu de slogan, nici de distribuţie de afişe, calendare şi pixuri, nici de întruniri cu grupuri de simpatizanţi, oricând de utile ar fi, şi nici competiţie de insulte. Credibilitate obţii în timp, din sursa dublă a persoanei care eşti şi a doctrinei pe care o reprezinţi; o obţii cu consecvenţă şi constanţă prin interacţiunea cu electoratul, de la care vrei o funcţie publică; o obţii atunci când acoperi toate întrebările, inclusiv cele incomode, pe care ţi le poate adresa electoratul care, chiar dacă în majoritatea lui nu ştie să se exprime politic, simte politic, şi simte când nu e luat în serios - e ceea ce partidele uită şi desconsideră. Credibilitate obţii atunci când răspunzi criticilor dovedind nu lipsa de fundament a criticii lor, ci cât de bine fundamentate, rezonabile şi constructive sunt propunerile, programele şi agenda ta: calitatea adevărată nu e criticabilă. Dar între unsul cu alifie de partid şi zborul în norii teoriei, dezechilibrată de ambele atitudini, credibilitatea se duce de râpă. Odată cu ea şi rostul de a mai agita promisiuni.