O întinsă ignorare este aproape caracteristică. în culturile majore, în schimb, filosofia rămâne în dezbaterea publică cel puţin din motivul că această disciplină – alături de poezie şi de teologie – deschide orizonturile şi aduce posibilităţi noi de înţelegere a lumii.
Vreau să aduc, în orice caz, în atenţia publică de la noi cea mai recentă schimbare de paradigmă de pe scena filosofiei: trecerea – după tranziţia anilor cincizeci de la paradigma conştiinţei la cea a praxisului şi după înlocuirea, în anii şaptezeci, a acesteia din urmă cu paradigma comunicării – trecerea, spuneam, de la paradigma interacţiunii comunicative la paradigma conştiinţei de sine.
Această trecere, de la tematica comunicării, discursului, jocurilor de limbaj, actelor de vorbire la tematica conştiinţei de sine, ca tematică conducătoare a reflecţiei şi veritabilă cheie de boltă a reprezentării umane a lumii, este marele eveniment filosofic al începutului noului mileniu.
Intuiţia de care este condusă această trecere – în viaţa umană mulţi factori intervin, variate circumstanţe se succed şi felurite configuraţii iau naştere, dar conştiinţa de sine rămâne cupola unificatoare a vieţii – se dovedeşte fecundă în explicarea de opere şi biografii, dar şi în gândirea condiţiilor de performanţă şi în etică.
Filosofia conştiinţei de sine acoperă o parte semnificativă a performanţelor stimulate de era globalizării: creativitate intelectuală, competitivitate, integritate.
Filosofia conştiinţei de sine a rezultat din două schimbări majore pe harta cercetărilor: deplasarea în cercetările folosirii limbii din S.U.A. spre sesizarea componentei reflexive din exerciţiul limbii şi deplasarea în cercetările de istoria filosofiei din Germania spre nucleul celebrului idealism clasic: teoria reflecţiei de sine (Selbstreflexion).
Odată cu aceste schimbări, o seamă de teme ale filosofiei moderne – apercepţia (Kant), Eul (Fichte), reflexivitatea conştiinţei (Hegel), durata pură (Bergson), intenţionalitatea (Husserl), temporalitatea (Heidegger), conştiinţa de sine (Sartre), disoluţia eului (Focault) – revin împrospătate în avanscena culturală. în ce constau efectiv schimbările?
Cercetările consacrate folosirii limbii au dus la câteva teoreme noi, bine argumentate, şi au implicaţii vaste în înţelegerea lumii: am în vedere demersurile lui Thomas Nagel spre a atesta că “subiectivitatea” noastră, ca oameni, este mai amplă decât folosirea pronumelor la persoana întâi, argumentele aduse de John Perry şi Davis Lewis
în favoarea ideii că relaţia cu sine a predicatelor joacă un rol-cheie în lămurirea limbajelor şi dovezile aduse de Sidney Shoemaker că “referinţa” limbajului nostru presupune mereu, fie şi tacit, o “autodescriere”, ce avantajează “conştiinţa de sine” a celui care foloseşte limba.
Aceste dezvoltări din filosofia americană a anilor optzeci au impus atenţiei faptul că interacţiunile din comunităţile umane nu epuizează conştiinţa de sine a fiecăruia dintre participanţii la interacţiune, încât se poate spune că nu putem absorbi conştiinţa de sine nici în descrierea lumii, nici în interacţiunile vieţii. Conştiinţa de sine rămâne o realitate substantivă a lumii.
De pe acest suport au putut porni noi investigaţii ale construcţiilor filosofice grupate postum sub titlul idealismului clasic german. Cercetările americane
ale folosirii limbii au dovedit, oarecum neaşteptat, că în tema conştiinţei de sine, profilată de filosofarea şi poezia lui Hölderlin, care i-a marcat pe marii idealişti germani, este un potenţial neexploatat încă.
Dieter Henrich, începând cu extraordinarul volum Der Grund im Bewußtstein. Untersuchungen zu Hölderlins Denken (1992), a dat tonul rediscutării contribuţiilor idealismului german şi este acum cel mai productiv examinator al acestuia. Teza sa este că într-un text filosofic prea puţin exploatat, Urteil und Sein, Hölderlin a captat în termeni mai profunzi şi mai realişti decât Fichte, subiectivitatea, încât avem la dispoziţie altă înţelegere a filosofiei clasice germane şi o ieşire din aceasta diferită de cele practicate până astăzi.
Omul care şi-a asumat – cu imensă, dar rafinată cultură, cu curaj şi onestitate – să tragă consecinţele filosofice în termenii de azi pentru cele două linii de schimbări menţionate, a fost Dieter Henrich, mulţi ani profesor extraordinar la Universitatea Columbia din New York şi apoi ordinarius la Universitatea “Ludwig Maximilians” din München. Graţie cercetărilor sale, avem astăzi o operă filosofică ce lămureşte mai aplicat şi mai precis decât ilustra tradiţie pe care se sprijină ponderea subiectivităţii în construcţia umană a lumii.
Nu evoc aici ideile foarte stimulative dintr-un şir de scrieri ce include Der ontologische Gottesbeweis (1960), Hegel im Kontext (1967), monumentalul volum Der Grund im Bewußtstein. Untersuchungen zu Hölderlins Denken (1992), Ethik zum nuklearen Frieden (1990), Die Philosophie in Prezess
der Kultur (2006), Denken und Selbstbewußtstein. Vorlesungen über Subjektivität (2007), scrieri ce abordează cu perspective noi subiectivitatea umană.
Amintesc doar neobişnuita idee a scrierii de doctorat a lui Dieter Henrich, Die Einheit der Wissenschaftslehre Max Webers (1952), în care autorul propune o soluţie îndrăzneaţă şi neaşteptată: opţiunile metodologice ale lui Max Weber se explică până la urmă prin etica sa şi, în final, prin conştiinţa sa de sine. “Integritatea intelectuală” este cheia de boltă a opţiunilor celebrului sociolog.
