Între inclusivismul francez şi exclusivismul britanic

Multe se pot spune despre aceste două evenimente reper, atât în plan sportiv, cât şi în cel al tradiţiei, un fel de campionate mondiale neoficiale pentru sporturile lor, tenis de câmp şi ciclism. Dincolo de asta şi în plus, ele sunt evenimente culturale care exercită un soi de magie ce ţine treaz interesul lumii întregi de zeci, aproape sute de ani. Şi nu-i nimic complicat în chestiunea cu inclusivismul şi exclusivismul. De fapt, suntem obişnuiţi să înţelegem lumea de astăzi prin aceste perspective simple, dar nu lipsite de temei, precum excepţionalismul american, rigorismul nemţesc, sentimentalismul rus sau ... balcanismul românesc.

De multe ori, farmecul lucrurilor stă în detalii, indiferent dacă sunt englezeşti sau franţuzeşti. Wimbledon-ul şi Turul Franţei sunt două competiţii majore cu o durată de două-trei săptămâni, din care una de suprapunere, rupând lumea sportului în două, lucru care nu se întâmplă prea des în calendarul internaţional, avid de audienţă şi de bani. Şi totuşi, francezii şi englezii au şi aici de împărţit ceva, niciunul nevrând să cedeze. Passons! Cum să te împarţi, cine merită mai multă atenţie şi de ce? Desigur că bătălia globală a fost tranşată de mult de limba engleză, e drept şi cu ajutorul a două vehicule imbatabile, cum au fost muzica şi America, dar paradoxul rămâne. Căci exclusivişti, cum ştim, adică nefiind de acord decât cu ei înşişi, sunt englezii, nu francezii. Asta, un fel de comportament insular, îi face pe ei să se comporte altfel, să gândească diferit, să circule pe stânga, să-şi aibe religie separată, s-o ţină pe regină, să nu intre în Uniunea Europeană, să păstreze lira sterlină, să-i batjocorească pe toţi ceilalţi, pe francezi primii, şi câte şi mai câte. Iată şi din sport câteva: Wimbledon-ul ţine încă la jocul pe iarbă şi la ţinuta albă a tenismenilor, în pofida oricăror mode şi tendinţe, nu vor să adopte tie-breakul în setul decisiv şi desemnează încă într-un mod propriu capii de serie în competiţia propriu-zisă. Exclusivism britanic este şi lipsa unui câştigător autohton de zeci de ani la marele turneu pe iarbă. No offense! De cealaltă parte a situaţiei (şi a Canalului Mânecii) este Franţa care le are pe toate. All inclusive! Este ţară continentală, dar şi peninsulară, simte răcoarea nordului, dar şi arşiţa sudului, are oceane reci, dar şi mări fierbinţi, are munţii cei mai înalţi din Europa, dar şi câmpiile cele mai mănoase. O ţară a tuturor armoniilor, ce împacă perfect putoarea brânzii de capră cu parfumul cel mai fin, care face să se pupe zilnic, în admiraţia lumii întregii, Notre Dame de Paris cu Turnul Eiffel. Un oraş care, nemaifiind de mult o capitală a puterii, rămâne o capitală a tuturor lucrurilor frumoase din această lume. Chapeau! O ţară căreia, dacă îi lipsea ceva, erau căsătoriile între homosexuali. Acum le are şi pe astea, cu toată gălăgia franţuzească de rigoare.
Dar astea nu fac mai puţin frumoase şi incitante Wimbledon-ul şi Turul Franţei. Dimpotrivă, te fac să te gândeşti care-i secretul şi-ţi stârnesc invidia că nu poţi face şi tu ceva, cât de mic, dar asemănător.

Ăstimp, caravana sportului îşi va vedea de treaba ei, la All England Club sau pe coclaurile mereu spectaculoase ale Franţei. Şi apropo de asta, e diabolic de eficient să-ţi araţi ţara din elicopter ore întregi la televizor, să-ţi faci publicitate fără bani. E motivul pentru care toată lumea vrea un tur ciclistic acum, nu al Italiei sau Spaniei, care sunt vechi şi ele, ci al Californiei, al Turciei, al Poloniei, al Chinei şi multe altele în Europa şi în lume. Ceva a licărit şi la noi, cu un tur al Harghitei şi al Sibiului, în acest an, dar fără elicopter, probabil. Căci aşa e obiceiul casei: când exista Turul României, nu era elicopter să filmeze, pe când va fi elicopter, nu va mai exista Turul. Chiar dacă un aparat de zbor, uneori, e mai ieftin decât o frunză carpatină luată de vânt. 
Asta nu ne impiedică să vedem Wimbledon-ul incitant ca întotdeauna. Chiar dacă Roger Federer a începu să îmbătrânească sau dacă oasele lui Rafael Nadal au cedat din nou. Îl ţin încă ambiţia şi talentul pe Novak Djokovici? Sau va fi Andy Murray la fel de exclusivist ca până acum? Vom vedea. De cealaltă parte, Alberto Contador este chemat să arate clar dacă dopingul a fost real sau o minciună. I-ar sta în cale Chris Froome sau vreun rege neîncoronat al ciclismului sau al dopajului. Cu toate astea, cu toţi lancearmstrongii din lume, dopingul trece, Turul rămâne. Mai bine zis, trece şi el dincoace de ecran. Pentru că nu e doar sport.

Viorel NISTOR