Acţiunile umane au ajuns să atingă ordinea lăuntrică a naturii, inclusiv a naturii umane, şi
să-şi schimbe astfel propria natură (nemailuând, aşadar, natura ca reper, ci intervenind în ordinea naturii însăşi). Ca urmare, în vreme ce etica de până la sfârşitul secolului al XX-lea s-a concentrat exclusiv asupra relaţiilor dintre persoane (fiind eminamente antropocentrică), problema care se pune de acum este elaborarea eticii operării omului cu natura însăşi (ediţia Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2003, p. 22).
Imperativul categoric al eticii lui Kant – “acţionează astfel încât maxima conduitei tale să poată deveni maxima conduitei tuturor” – se cere acum complementat cu imperativul noii etici: “acţionează astfel încât consecinţele acţiunii tale să fie compatibile cu permanenţa vieţii umane autentice pe Pământ” (p. 36). Această nouă etică include viitorul, alături de prezent, printre instanţele de evaluare a acţiunilor (p. 56) şi aşează axiologia în miezul ontologiei (p. 153), pentru a încuraja şi legitima schimbarea atitudinii oamenilor faţă de natură (p. 247).
O întinsă argumentaţie Hans Jonas a consacrat-o dislocării gândirii utopice, ce şi-a legat optica de convingerea consecinţelor automat favorabile vieţii ale expansiunii tehnicii moderne şi a urcat de la Francis Bacon la Marx şi la pozitivismul recent. împotriva abordării utopice, de orice culoare, Hans Jonas a argumentat tezele eticii axată pe “răspundere” şi a căutat să consacre noua etică în lunga istorie a doctrinelor eticii.
Hans Jonas rămâne autorul primei filosofii de prim plan favorabilă bioeticii. Independent însă de Das Prinzip Verantwortung, un strălucit istoric contemporanist american a propus nu de mult includerea istoriei ecologice a modernităţii în istoria generală. “Alterarea pedosferei”, “eroziunea solului”, “poluarea atmosferei”, “schimbarea de climat” (până la urmă “încălzirea globală”), “schimbarea ciclului hidrologic” etc. sunt luate de John McNeil, în extraordinara carte Something new under the Sun.
An environmental history of the twentieth century (Penguin, New York, London, 2000), ca bază pentru a propune revenirea la metafora “armoniei” naturii (Pitagora) – conform căreia ordinea lăuntrică a naturii nu se lasă deranjată fără riscuri majore pentru umanitate.
Este evident după acest excurs că bioetica nu se reduce la etica medicală, oricât de extinsă ar fi aceasta (ca “etică biomedicală”, de pildă), cum se crede adesea. Bioetica este mai cuprinzătoare, deoarece interoghează relaţia medic-pacient, dar şi medicamentele, hrana, bagajul genetic, reproducerea, protecţia embrionilor, transplanturile, mediul, orientarea economiei, tehnologiile şi tot ceea ce ţine de “biovigilenţă”.
Se poate admite, împreună cu Albert Sasson, că pe măsura dezvoltării cercetării ştiinţifice (ce promite să pătrundă, treptat, dincolo de genomics, la proteomics, transcriptomics, glycomics şi metabolomics, p. 19), se va putea ajunge din nou la “medicina individualizată” şi se vor putea ataca cu mai mult succes boli care astăzi nu au leac. Deocamdată, însă, bioetica are, oricum, de investigat un câmp de probleme nou, mai larg decât cel interogat de etica din cultura clasică.
Poate că cea mai convingătoare cale de a atrage atenţia asupra bioeticii este să evocăm locurile în care persoana care suntem fiecare întâlnim întrebările ei. Iată câteva exemple, pe lângă cele sugerate, cel puţin, până aici.
Giovanni Berlinguer a distins justificat între “bioetica di frontiera” şi “bioetica quotidiana” într-un efort de a atrage atenţia, cum bine observă Adriano Pessina, că, pe lângă marile dileme cu implicaţii existenţiale (euthanasia, sau eugenia, de pildă), sunt dificultăţi curente ale vieţii ce duc la abordările bioeticii (p. 13.).
într-adevãr, existã un sir de probleme ce pun în miscare nu doar etica, ci întreaga filosofie. Poezia modernã are si acum nostalgia acelei lumi de dinaintea “desfermecãrii” (în înþelesul lui Max Weber) datoratã industriei si impunãtoarelor tehnologii moderne.
Are dreptate, nu are dreptate? Medicina modernã a plecat adesea de la asumpþia cã “suntem masini de supravieþuit”? Este adevãrat, nu este? Cunoscându-ne astãzi datele genetice (genomul), trãim mai bine sau sunt riscuri majore? Controlul eugenic rãmâne convergent cu umanismul, sau nu? “Generarea extracorporalã”, in vitro, a copiilor este o soluþie pentru omenire sau aduce pericole fatale? “Moartea cerebralã”, suferinþa ce nu se stinge decât prin moarte pun, la rândul lor, întrebãri dificile ce þin, într-adevãr, de “bioetica di frontiera”.
Sunt însã si întrebãri de care persoana fiecãruia se izbeste cotidian. De pildã, medicamentele pe care le folosim, sunt doar mijloace terapeutice sau, totodatã, si testãri pe care industria farmaceuticã si cercetarea medicalã le fac? Cât sunt unele, cât altele? Când se administreazã un tratament prin forþa lucrurilor rar, cine si cum îi selecteazã pe cei ce au prioritate? Cum ne raportãm la mulþimea deceselor premature ca urmare a netratãrii la timp a maladiilor? Se discutã despre avort, dar nu este cel puþin la fel de grav infanticidul din neglijenþã, nepricepere, aroganþã?
Este anevoios sã se listeze complet întrebãrile bioeticii. De aceea, în lume prolifereazã acum mai ales antologii, lexicoane, pentru a le înregistra, cel puþin. Antonio Pessina fãcea, în inspirata sa Bioetica, observaþia cã disciplina are deocamdatã o alurã “enciclopedicã” si cel puþin douã caracteristici de bazã: este colonizatã inevitabil de o “conflittualita teorica” si rezultã din erodarea “credinþei în capacitatea de autoreglare a proceselor tehnologice” ale lumii moderne.
Asa stând lucrurile, un fapt trebuie, totusi, scos în relief, anume cã medicina, în orice caz – dupã nimerita formulare a lui Stephen Toulmin (How Medicine Saved the Life of Ethics, 1982) – are meritul de a fi salvat etica, rechemând-o sã asume o rãspundere în ambianþa întrebãrilor ce ating viaþa însãsi, în forma bioeticii.
