Primul val a început cu volume precum Domenico
Settembrini, Fascismo. Controrivoluzione imperfetta (1979), care pune acţiunile
lui Mussolini în seama apariţiei statului bolşevic în Rusia, sau David Irving,
Hitler’s War (1977), care a lansat teza după care Führerul nu ar fi ştiut de
„Endlösung”.
între timp, pe scenă, s-a profilat literatura Gulag-ului, înainte de toate opera lui Soljeniţîn, iar istoria genocidară a umanităţii a câştigat contururi. Valul a găsit consacrare cu cartea lui Andreas Hillgruber, Zweierlei Untergang (1986), care a pus pe primul plan în explicarea crimelor opoziţia la înaintarea Armatei Roşii pe frontul de Est, şi, mai ales, cu Ernst Nolte.
în Zwischen Geschichtslegende und Revisionismus? Das Dritte Reich im Blickwinkel des Jahres 1980, mult discutatul discipol al lui Heidegger a arătat că „nucleul cel mai intim al imaginii negative asupra celui de al treilea Reich nu necesită revizia şi nu este capabil de revizie”, dar a cerut ca faptele istorice să fie reexaminate, dincoace de „teoria clasică a totalitarismului”.
Ernst Nolte a propus „trei postulate” ale cercetării celui de al treilea Reich: a)„scoaterea din izolare” şi considerarea acestuia în „contextul revoluţiei industriale, cu rupturile, crizele, angoasele, diagnozele şi terapiile pe care aceasta le-a adus”; b) respingerea „instrumentalizării celui de al treilea Reich” din perspectiva istoriei ulterioare; c) considerarea „singularităţii celui de al treilea Reich” pe fondul unei istorii redate cu mijloace ştiinţifice.
Acest val cititorul îl poate observa în profunda dezbatere din Germania anilor optzeci, reunită în volumul «Historikerstreit». Die Dokumentation der Kontroverse um die Einzigartigkeit der nationalsozialistischen Judenvernichtung (Piper, München 1987). La dezbatere au participat Ernst Nolte, Andreas Hillgruber, Jürgen Habermas, Martin Broszat, Hans Mommsen, Wolfgang Mommsen şi alţi intelectuali de prim plan.
Al treilea val a fost în umbra primului: în urma cotiturii istorice din 1989, din Europa Centrală şi Răsăriteană, şi a „revoluţiilor recuperatoare (nachholende Revolutionen)” din regiune, rescrierea istoriei a intrat pe agenda curentă.
Adesea însă s-a produs mai mult replierea pe vechi clişee de interpretare, în locul necesarei trageri a învăţămintelor din tragedia războiului şi a istoriei care a urmat în această regiune europeană. Relativizarea crimelor, prin comparaţie cu ceea ce s-a petrecut sub Stalin, a câştigat teren. Leon Volovici, cu Anti-Semitism in Post-Communist Eastern Europe: A Marginal of Central Issue? (1994), a dat tabloul acestor tendinţe.
La aceste valuri, în fond revizioniste, a reacţionat Robert S. Wistrich, cu o cercetare complet documentată, sub titlul Hitler, l’Europe et la Shoah (Albin Michel, Paris, 2002). Cartea eminentului istoric din Ierusalim stă pe trei premise. Prima a fost oarecum rezultatul „controversei istoricilor” din Germania federală, formulat de istoricul Eberhardt Jäckel astfel: „Eu susţin, dimpotrivă (şi nu doar aici), că omorârea evreilor de către naţional-socialism a fost unică, întrucât niciodată un stat nu a decis cu autoritatea conducătorului său şi nu a anunţat omorârea unui anumit grup de oameni, incluzând bătrâni, femei, copii şi sugari, pe cât posibil fără excepţie, şi nu a căutat să pună în aplicare această decizie cu toate mijloacele posibile ale puterii de stat.“ («Historikerstreit», p. 118).
Robert S. Wistrich îşi asumă astfel de premisă („Shoah il s’agit d’une décision politique, planifiée, délibéra, prise par un Etat puissant – le Reich nazi – qui a mobilise toutes ses ressources afin de détruise un people entier”, p. 9); vede însă subiectul acestei evoluţii la nivel „paneuropean”. A doua premisă a cărţii rezultă din interogarea mai acută a Shoah, dincoace de teoriile consacrate.
