Am pe Facebook astfel de e-amici care îmi servesc un citat pe zi şi mă întreb, retoric, cum au reuşit să parcurgă încă un roman. Nu-i de mirare. La şcoală suntem sfătuiţi să facem "smart reading"(citire deşteaptă). Dat fiind faptul că lista de lecturi mandatorie este mare, ni se spune, neoficial, să citim pe diagonală: prima şi ultima propoziţie a unui paragraf, începutul şi concluzia unui capitol, introducerea cărţii. Eu, una, prefer să rămân în urmă decât să citesc "tot" parcurgând, de fapt, nici jumate. Cu toată ruşinea, îmi permit totuşi să fac referire aici la un astfel de citat ce mi-a picat sub ochi zilele astea, aparţinând lui Ralph Waldo Emerson: "Oamenii nu par să realizeze că opinia lor despre lume este totodată confesiunea propriului caracter".
Au rămas în mintea mea aceste vorbe, date fiind, pe de-o parte, noua mea slujbă part time, aceea de a scrie la ziar; pe de altă parte, faptul că mai mult decât scriitor (unde scriitor consider că este orice persoană care se află între reţete culinare şi cărţi premiate cu Pulitzer) sunt cititor de presă, activitate pe care o desfăşor cu regularitatea omului care vrea să ştie ce se mai întâmplă pe-acasă. Dar nu în ultimul rând, ca mulţi oameni de pe pământul asta, cel mai mult excelez în a critica. Până să văd acest citat nu am putut să pun degetul pe ce anume mă deranjează la presa românească. Nu că subiectele sunt slabe, nici că informaţia ar fi incompletă sau scriitura proastă - aceste artiolele ori le "citesc deştept", ori mă opresc, regulamentar, la titlu. Nici că, aşa cum cineva recent a spus, chiar aici într-un editorial, că nu prea există talent. Jurnalişti buni cred că suntem cu toţii, încă de când începem să ne chinuim cu "de ce"-uri părinţii ce ne duc de mână pe stradă. Jurnalismul, din punctul meu de vedere, nu este decât formularea unui set de întrebări ce ţi le pui ţie însuţi, compilat cu alt set de aceeaşi factură, pe care îl adresezi subiecţilor. Probabil că jurnalismul eşuează în momentul în care întrebările sunt direcţionate numai subiecţilor, iar ziaristul dispare totalmente din ecuaţie.
El nu mai filtrează printr-un set de emoţii perosonale informaţia primită; textul rămâne, astfel, enunţul unui fapt care nici nu încântă nici nu stoarce lacrimi. Deci, dacă mă deranjează ceva la presa românească este că a atins apogeul profesionalismului învăţat pe băncile Facultăţii de Jurnalistică. Semnatarul articolului devine un angajat al cărui profil este despărţit, cumva, de cel al omului care are este, de fapt, în spatele pixului. Articolul, la rândul lui, devine o înşiruire lipsită de sensibilitate a unor de fapte, scrisă de un om care dă impresia că este detaşat şi complet neafectat de ceea ce vede şi aude.
Nu poţi transmite mai departe o emoţie decât în momentul când tu însuţi eşti emoţionat şi nici nu poţi trezi interesul faţă de un subiect decât când tu însuţi eşti interesat de el... Forţând puţin, de dragul comparaţiei, aş putea spune că un articol trebuie să fie asemeni unui banc: dacă este amuzant, cel care îl spune râde primul. Nu întâmplător cei care ne cuceresc prin talentul de a ne spune bancuri sunt oamenii care le şi apreciază cel mai mult. Mi-a spus recent un prieten (tot citând pe cineva celebru!) că şi cărţile cele mai groase sunt, de fapt, scrisori mai lungi adresate unei persoane anume. Cu jurnalismul ar trebui să se întâmple la fel. Numai că scrisul de articole în ziaristica din România a încetat să fie o astfel de scrisoare trimisă de la un om către alţi oameni; a ajuns, mai degrabă, din cauza acestei "profesionalizări" despre care vorbeam mai sus, un simplu text trimis de autorul lui unui public fără trăsături, fără identitate. Ca şi cum un om s-ar adresa unei grămezi depersonalizate de oameni fără chip şi fără suflet.
Desigur, riscul ce mi-l asum acum e mare. După ce am scris, la rândul meu, zeci de asfel de ştiri neinteresante, pentru nişte telespectatori pe care nu făceam efortul să-i cunosc, a venit momentul să fiu eu însămi dată prin sita deasă şi nemiloasă a jurnalismului, scriind aici aceste articole. Mă simt, dacă vreţi,
ca faimosul critic francez de restaurante care a decis să treacă de partea cealaltă a tejghelei, prin a-şi pune şorţ şi a găti un meniu complet cu 5 feluri de mâncare. După cinci zile, săracul François Simon (după el a fost modelat Anton Ego, criticul din desenul "Ratatouille") şi-a auzit înapoi tot ce a scris el în câţiva ani de carieră la "Le Figaro". Înmulţit cu zece! Clienţii s-au plâns că supa lui de dovleac arată ca cerealele înmuiate în lapte (şi desigur că avea gust mult mai prost), iar macaroanele erau mai degrabă "gumate" decât "al dente".
Şi atunci, înainte de a continua acest exerciţiu simt nevoia să mă gândesc la cititor, la omul căruia îi scriu. De cele mai multe ori, scriu opiniile mele personale, aceleaşi pe care i le-aş spune, privindu-l în ochi, în cazul în care ne-am întâlni într-o cafenea. Evident, în contextul din urmă mi-ar fi mult mai uşor pentru că aş vedea dacă mă aprobă fără să mă asculte, preocupat fiind de altele mai importante, dacă i se schimbă faţa într-o grimasă critică la ceea ce spun sau se pregăteşte să-mi arunce cafeaua în cap. Cel mult pot spera că este ca şi mine: sătul să citească încă o analiză despre preşedintele Băsescu, pro sau contra, după cele cinci pe care le-a citit deja pe ziua de azi; să fie "martorul" indirect la încă un accident nefericit pe Calea Turzii, în care "V.D. a fost transportat de urgenţă la spital"; şi să afle că preţurile la pâine au crescut, dintr-un text care seamănă mai degrabă a anunţ la mica publicitate decât a articol de ziar. Atunci aş alege, deci, să iau de bună zicerea lui Emerson: şi chiar dacă mă refer la vremea din NY, la emigranţi, la piaţa de vechituri, la presa din România, o să scriu, de fapt, un articol filtrat prin caracterul meu, în calitate de presar total "neprofesionist".
Cristina CALANCEA
