La lupta cu asistentele si lichelele !

 Problema e că “boborul” în nesimţirea lui nu iese, iată în pieţe, în căminele culturale, la cozile de la farmacie, dar şi în discoteci sau la mall-uri, pentru a citi şi re-citi până la tocire şi automată memorare celebrul text care a făcut din România, cu siguranţă, ţara cu cel mai acut simţ civic şi moral din întreaga Lume. Va trebui ca foarte urgent multiplele greşeli faţă de acest intelectual – spadă a justiţiei, monument al rezistenţei anticomuniste de după 1989 şi icoană a moralităţii, să se repare.

 în manualele de română, în locul marilor scriitori ai noştri scoşi (deja!) pe uşa din dos a învăţământului ar trebui, evident publicat – nu numai celebrul “Apel către lichele”, dar şi urmarea recentă a acestuia, la loc de cinste, alături de la fel de nemuritoarea operă a lui Jonathan Scheelee, întru binemeritată cinstire.

Dar nu numai atâta: prin decret prezidenţial ar trebui interzisă activitatea lichelelor de istorici care scriu cărţi (şi există câţiva astfel de istorici, din fericire!) care se ocupă cu aducerea la lumină a faptelor de vitejie a “rezistenţilor prin cultură” în timpul lui Ceauşescu, după unii inexistente.

Poporul nostru nu trebuie să-şi încarce memoria cu întrebări inutile de felul: Cum luptau anticomuniştii post-decembrişti cu comunismul şi cât de periculos era să fii “rezistent prin cultură” în acele vremi, având şi grijă să nu pierzi paşaportul verde cu stemă aurie din buzunarul de la piept? Nimeni nu va avea voie să întrebe câte “apeluri” au semnat aceşti “eroi” înainte de 1989, între două călătorii la Paris şi câteva burse la Heidelberg, când poporul avea atâta nevoie de mari conştiinţe!

Apoi, ar trebui să se interzică orice referire publică la lichelele Paul Goma, Liviu Cangeopol, Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Gheorghe Ursu, Mircea Dinescu, fiindcă nu au fost atât de “orientaţi”, să semneze “apeluri” doar după 1989, la fel cu “marile conştiinţe ale neamului”, ci s-au “ocoşit” să scoată petele de ruşine de pe faţa “rezistenţilor prin cultură”, luptând pe faţă cu dictatorul şi organele sale de represiune. Ba, mai mult, nici nu le dădea nimeni paşapoarte, ci mai ales bătăi, puşcărie, internări în azile psihiatrice şi detenţie la domiciliu.

Şi nici nu au avut, din păcate, norocul unui preşedinte demn de admirat, precum “Făt-Frumos cel neprihănit”, pe care să-l ridice în slăvi, aşa cum o fac azi “ne-lichelele”, aproape ca “marile conştiinţe” ale scriitorimii anilor 50! Sunt de acord cu cele scrise de d-l Liiceanu, dar dacă aceste lichele – pe drept cuvânt! – ar fi trebuit să facă după ‘89 un pas în spate, atunci intelectualii care au tăcut atunci când un popor întreg aştepta de la ei un “apel” împotriva gândirii captive ar trebui să fie mai puţin zgomotoşi.

Doar lupta presei cu asistentele medicale pare să egaleze, întrucâtva tensiunea imensă pe care a generat-o eseul filosofului Liiceanu, – cel despre lichelele care nu s-au sinucis nici acum, la 18 ani de la Apel -, în rândul poporului român de la oraşe, comune şi sate. Fotografiile – celebre de acum – ale celor trei asistente de la cardiologie care s-au tras în chip în sala de reanimare, cu proaspătul operat pe cord, încă “intubat”, poate fi considerată o parabolă care explică, într-o anumită “cheie”, receptarea uriaşului eseu despre care am vorbit: dacă am socoti că bolnavul operat de aortă, cu tubul de oxigen pe gură şi nas şi plin de perfuzii poate fi cu uşurinţă asimilat poporului român, atunci cu aceeaşi uşurinţă în “personajul colectiv” întruchipat cu succes de cele trei asistente putem recunoaşte, desigur, pe oricare din eseiştii iubitori de morală şi conducător, prezenţi în cultura noastră din anii 50 şi până astăzi. Semn că orice “apel” trebuie făcut la timpul lui.