RAREȘ BOGDAN: La mulți ani, Ziua de Cluj! Țestoasa aleargă mai departe.

Unii oameni cred că jurnalismul a pierit odată cu tiparul, deoarece suportul online a făcut din viteza transmiterii știrii cheia succesului, în detrimentul verificării informației. Parțial adevărat. Cine a devenit jurnalist odată cu desființarea mirosului de cerneală și n-a avut dascăli din vechea gardă, îmbătrâniți în dorința adevărului, nu a succesului rapid, cu orice preț, e doar o umbră tristă.

Acum 20 de ani, când înființam Ziua de Cluj împreună cu Octavian Hoandră și Mihai Moga, existau și dascăli, și amintirile lor, și dorința structurală de dreptate, fără de care un jurnalist e doar o amibă disfuncțională, care nu se mai divide, și dorința de a fi primul, și nevoia de a arăta lumii întregi că, atunci când ești câinele de pază al democrației, ai o mare responsabilitate. Dar existau, în primul rând, cărțile pe care le-ai citit și, mai ales, le-ai înțeles. Fără ele erai un înveliș tragic, o materie imbecilă care nu știa că atomii au și emoție.

Noi porneam să schimbăm lumea. Am început cu Clujul. Anchetele marca Ziua de Cluj - între timp, cred că termenul „investigație” a cam dispărut din România - au tulburat toate proastele obiceiuri: arhitectura de manea și urbanismul deșănțat, derogările pentru inițiați bogați, familiile domnitoare din justiție, „cupola” din informații, universitarii făcuți pe genunchi, licitațiile din infrastructură, mizeria din sistemul medical, investițiile pe ochi frumoși și putregaiul din lumea sportului. Campaniile noastre de presă au stricat somnul multora, dar ne-au adus simpatia cititorilor. Oamenii așteptau prima pagină pentru noi dezvăluiri despre cât de ticălos s-au clădit destine, cum s-au năruit destine, cum s-au furat bani publici sau au fost investiți fără noimă.

Nu ne iubeau politicienii. Se temeau. Unii ne respectau, alții ne pândeau. Puțini, au înțeles. Erau și ei tineri și mai credeau că există Moș Crăciun. Pe aceia i-am cultivat, pentru că oamenii aveau nevoie să vadă că se poate și altfel. Nu ne-am temut să-i lăudăm atunci când realizau ceva bun, cum nu ne-am ferit să-i criticăm dacă intrau în gard. Și încet, încet, am devenit o forță - există un soi de putere pe care ți-o dă convingerea că dormi liniștit, că ți-ai făcut datoria față de suveran, față de contribuabil.

Ne-au căutat tineri care doreau să fie ca noi. Le-am deschis mereu ușa, le-am spus că această meserie se fură, dar le-am dat și manualul. Am crescut sute de jurnaliști dornici să arate adevărul, să nu obosească la prima poticneală, să se lupte pentru drepturile celor mulți. Unii au rezistat, unii și-au deschis propriile gazete, alții au devenit mercenari. Dar noi, cei care am pornit pe acest drum al căutării adevărului, al demascării imposturii, știm că avem de ce să fim mândri.

Să ții un ziar timp de 20 de ani este al naibii de greu! Nu-l fac roboții, ci oamenii, iar ei trebuie să mănânce, să-și crească și copiii, să aibă grijă de părinți, să aibă și pensie, la un moment dat. E o fabrică pe o piață foarte plină. Dar dacă ai glezne din argint și inimă de leu, minunea se întâmplă.

La mulți ani, dragii mei! Dumnezeu să vă țină sănătoși!