“Fiecare treaptă nouă spre liturghie a fost un mare eveniment pentru mine”, mărturiseşte Cardinalul. Astfel de eveniment l-a făcut să pătrundă în “lumea plină de mister a liturghiei, ce se joacă în altar, în faţa noastră şi pentru noi”. în fapt, cum spune el însuşi, “mi-a devenit mereu mai clar că întâlnesc aici o realitate care nu a fost concepută de cineva, care nu a fost creată de vreo autoritate sau de cineva proeminent. Această împletire de text şi acţiuni a crescut în secole din credinţa Bisericii. Ea a purtat în sine încărcătura întregii istorii şi a fost, în acelaşi timp, mult mai mult decât produsul istoriei umane. [...] Inepuizabila realitate a liturghiei catolice m-a însoţit prin toate fazele vieţii noastre [...]” (p. 23). Mărturisirea atestă cât de importantă a fost liturghia în reflecţia teologică a lui Joseph Ratzinger.
Liturghia a fost însă importantă nu doar pentru biografia lui Joseph Ratzinger, ci şi pentru viziunea sa. Cardinalul evocă situaţia “reformei liturghiei din spiritul mişcării liturgice” ca temă a Conciliului Vatican II şi critică demontarea “messei liturgice”, petrecută sub Paul al VI-lea. “Eu sunt convins că acea criză a Bisericii, pe care o trăim astăzi, se sprijină în adâncime pe prăbuşirea liturghiei, care între timp este chiar concepută, «etsi Deus non daretur»: se asumă că în aceasta nu mai este deloc vorba de existenţa lui Dumnezeu şi de împrejurarea că Dumnezeu ne vorbeşte şi ne ascultă” (p. 174).
în liturghie, Biserica poate să apară în “esenţa ei spirituală” ca şi “comunitate a credinţei”; Biserica este, de fapt, locul trăirii “misterului lui Hristos viu” tocmai în liturghie. “De aceea – argumenta Cardinalul – avem nevoie de o nouă mişcare liturgică, care deşteaptă la viaţă moştenirea propriu-zisă a Conciliului Vatican II” (p. 174). Evident, sub “noua mişcare liturgică”, Joseph Ratzinger are în vedere revenirea efectivă la liturghia latină, deci întoarcerea dincolo de schimbările autorizate de Paul al VI-lea. Din acest motiv, unii comentatori excesiv de bănuitori (precum John L. Allen, Joseph Ratzinger. Biographie, Patmos, Dusseldorf, 2002, p. 46) au vorbit la Joseph Ratzinger de “reforma acelei reforme” care a fost Vatican II.
Nu discutăm deocamdată concepţia despre liturghie a lui Joseph Ratzinger. Vreau să subliniez intensitatea neobişnuită cu care teologul şi-a asumat problemele liturghiei. Chiar criticii (de pildă Hansjürgen Verweyen, Joseph Ratzinger – Benedict XVI. Die Entwicklung seines Denken, Primus, Darmstadt, 2007) au observat “importanţa înaltă a serviciului divin îndeplinit sacramental, în întreaga sa viaţă şi gândire” şi caracterul de “constantă în dezvoltarea gândirii sale” (p. 135), ce revine “înţelegerii ritualist-liturgice” a religiei. Joseph Ratzinger a înaintat, după scrierea sa de doctorat, Volk und Haus Gottes in Augustins Lehre von der Kirche (1951), spre conceperea Bisericii drept “corp al lui Hristos şi popor al lui Dumnezeu” şi s-a apropiat de “mişcarea liturgică” din teologia postbelică (reprezentată de Joseph Pascher).
El a conceput, la rândul său, liturghia drept “temei vital al teologiei”. Această poziţie înăuntrul teologiei se înţelege deplin, cum s-a observat (vezi Thomas Söding, Die Lebendigkeit des Wortes Gottes..., în Frank Meier-Hamidi, Ferdinand Schumacher, Hrsg., Der Teologe Joseph Ratzinger, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2007), dacă se ia în seamă noua ordonare conceptuală pe care Joseph Ratzinger a adus-o: asumarea “primatului cuvântului lui Dumnezeu în faţa Scripturii, ca şi a Tradiţiei, împreună cu recunoaşterea Tradiţiei şi Scripturii drept mărturii ale unui Dumnezeu care se revelează în istorie” şi a “experienţei cuvântului viu al lui Dumnezeu” (p. 14). Joseph Ratzinger îşi articulează viziunea fructificând moşteniri din Scripturi, din patristică, liturghie, scolastică, iar dintre mişcările secolului anterior, din “mişcarea liturgică” şi din “mişcarea biblică”, rămânând, în acelaşi timp, hotărât opus Contrareformei şi neoscolasticii. Cum bine s-a spus recent, la Joseph Ratzinger “este vorba de o teologie tradiţională, dar nu tradiţionalistă, şi care nu iroseşte nimic (sich nichts vergibt), ci deschide larg liniştea comorii liturghiei şi catehezei, precum şi a spiritualităţii şi carităţii” (p. 15).
Care este concepţia lui Joseph Ratzinger asupra liturghiei? Putem răspunde adresându-ne textelor despre liturghie, antologate nu demult în The Essential Pope Benedict XVI. His Central Writings and Speeches (John F. Thornton and Susan B. Varenne, eds., Harper San Francisco, 2007), şi, desigur, extraordinarului volum tipărit recent, Joseph Ratzinger Benedikt XVI, Der Geist der Liturgie. Eine Einführung (Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2007).
Este de observat, însă, că despre liturghie au scris, în vremuri mai noi, cu noi intuiţii, mai cu seamă Romano Guardini (Vom Geist der Liturgie, 1920), Henri de Lubac (Corpus mysticum. L’éucharistie et l’église au Moyen âge, 1949), H. Rahner (Griechische Mythen in Christlicher Deutung, 1957), iar Aidan Nichols (Looking at the Liturgy. A Critical View of Its Contemporary Form, 1996) a dat o bună sinteză a ceea ce s-a făcut. Joseph Ratzinger a reluat tema liturghiei susţinut de cultura cea mai vastă cu putinţă în vremea noastră, într-o concepţie teologică şi filosofică cuprinzătoare, care a conferit liturghiei poziţia unei experienţe cruciale. Scrierile sale despre liturghie sunt nu numai dintre cele mai semnificative în istoria reflecţiilor liturgice, ci şi scrierile elaborate cu cea mai intensă pasiune din întinsa sa operă.
în reflecţiile despre liturghie ale lui Joseph Ratzinger avem, în mare măsură, cheia înţelegerii profunde a concepţiei sale teologice şi filosofice.
în 2001, Joseph Ratzinger a prezentat fundamentala conferinţă, Theology of Liturgy, la cunoscutele “Journées liturgiques de Fontgombault”, spre a lămuri “subiectul liturghiei” în linia pentru care s-a optat la Conciliul Vatican II: “liturghia este conlucrarea lui Hristos Preotul şi a Trupului său care este Biserica”. El argumentează ideea că “«lucrarea lui Iisus» este conţinutul real al liturghiei” (în The Essential Pope Benedict XVI. His Central Writings and Speeches, p. 142) într-un efort de a priva de bază orice interpretare care subiectivizează (fie şi prin istorizare) liturghia şi oricare dintre încercările de a schimba liturghia (“adaptând-o” la vremuri schimbate).
“Teologia liturghiei înseamnă că Dumnezeu acţionează prin Hristos în liturghie şi că noi nu putem acţiona altfel decât prin El şi cu El. Din noi înşine noi nu putem construi calea spre Dumnezeu. Iar încă o dată: căile omului care nu duc la Dumnezeu sunt false (non-ways). Teologia liturghiei înseamnă în plus că în liturghie Logos-ul însuşi ne vorbeşte nouă; şi nu numai ne vorbeşte, ci vine cu trupul său, sufletul său, carnea şi sângele său, divinitatea sa şi umanitatea sa, spre a ne uni cu El însuşi, a ne face un singur «trup». în liturghia creştină, întreaga istorie a salvării – chiar mai mult, întreaga istorie a cântării umane a lui Dumnezeu – este prezentă, asumată şi adusă la scopul ei. Liturghia creştină este o liturghie cosmică – ea îmbrăţişează întregul Creaţiei, care «aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu» (Romani 8:19)” (p. 153-154). Joseph Ratzinger şi-a particularizat concepţia asupra liturghiei tocmai prin greutatea hotărâtoare pusă pe “obiectivitatea” teologică a liturghiei.
Această “obiectivitate” Joseph Ratzinger a accentuat-o hotărât deja în The Regensburg Tradition and the Reform of the Liturgy (1996), când a argumentat autonomia liturghiei în raport cu preoţii care o celebrează. “Putem rezuma aceste gânduri spunând că nici preotul singur, nici congregaţia singură nu «fac» liturghia. Divina liturghie este celebrată mai curând de întregul Hristos, cap şi membre: preotul, congregaţia, individualii pe cât sunt uniţi cu Hristos şi în măsura în care îl reprezintă pe Hristos întreg în comuniunea capului şi trupului. întreaga Biserică, cer şi pământ, Dumnezeu şi om, ia parte la fiecare celebrare liturgică, iar aceasta nu numai în teorie, ci şi în fapt efectiv” (p. 173-174). în această concepere a liturghiei, Joseph Ratzinger ancorează muzica liturgică, pe care o consideră expresia amplorii cosmice a liturghiei.
