Mădălina. O moarte care nu dovedeşte nimic.

Nu poate să nu fie o dramă, pentru orice om căruia Dumnezeu i-a dat darul de a se putea privi in interiorul său, o imensă tragedie sinuciderea unei femei aşa cum a fost Mădălina Manole.

Nu sunt un fan al acestui gen muzical, nu am fost un fan al Mădălinei, dar tragicul destin al acestei femei de o sensibilitate extremă m-a cutremurat. M-a cutremurat prin imensa cantitate de dezamăgire pe care a fost în stare s-o acumuleze în suflet, acolo unde miza ei, pe muzică, s-a amestecat nefericit cu dezamăgirea provocată de un om sau mai mulţi pe care i-a luat fără rezerve în inima ei. Apoi, m-a mişcat profund şi am admirat, cu toată tristeţea pe care mi-a provocat-o gestul ei suprem, imensul curaj de care a dat dovadă această uimitoare artistă.

 

 Faptul, atât de uman, de a nu fi putut trece de despărţirea de un bărbat, Şerban Georgescu, aşa cum susţin cei care au cunoscut-o îndeaproape, imensul curaj de a nu se minţi, de a-şi pune problema vieţii sau morţii ei din această cauză, la care s-au adaugat altele, de ordin profesional, în termeni definitivi, nu fac altceva, din punctul meu de vedere, decât să arate cât de minunată a fost această fiinţă umană. Curajul de a nu fi jucat un rol, altul decât ar fi dorit ea, faptul de a nu se fi împăcat cu o viaţă căreia nu i-a mai văzut rostul, din punctul meu de vedere, nu fac altceva decât să-mi stârnească admiraţia şi mai mult decât atâta, respectul pe care nu pot să-l am decât faţă de acei oameni care au curajul unei asumări.

 

Cei care refuză să se mintă singuri, făcând pe placul apropiaţilor, cei care refuză să intre în regula unui joc ipocrit de-a fericirea, care se poate petici, care se poate “lua de la capăt”, fericirea în care “merge şi aşa”, în care putem înlocui pe oricine în viaţa noastră, acea imbecilă maximă, în care suntem sfătuiţi că “timpul rezolvă totul”. Artista pe care România o conduce pe ultimul drum n-a vrut să demonstreze nimic. Dar o mică parte din cei care văd dincolo de sintagme goale şi dincolo de clişeele idioate, pe care le lansează cu emfază marii laşi, celebre sau mai puţin celebre personaje care s-au perindat în zilele acestea pe ecranele televizoarelor, au în faţă un caz de respect suprem în faţa propriilor sentimente.

 

Nu vreau să fac o pledoarie pentru actul sinuciderii, nu spun că suicidul este o rezolvarea vreunei drame personale. Cred cu tărie că trebuie să luptăm cu toate resursele şi cu toate puterile pentru ceea ce considerăm că ni se cuvine, că merităm, trebuie să nu ne lăsăm niciodată înfrânţi în lupta pe care o ducem pentru adevărurile şi pentru sentimentele noastre. Dar a condamna sinuciderea unei femei care probabil a consumat toate resursele de care a fost în stare în lupta ei, clamând că nu s-a gândit la familie sau la copil înainte de a bea otravă, este prea mult.

 

Nu toţi oamenii pot să abandoneze înfrânţi o luptă în care ei au dreptatea, gândindu-se că vor înlocui acest adevăr pierdut cu altul pe care nu şi-l doresc. Nu toţi avem puterea şi “ne-simţirea” de a ne îmbăta cu apă rece, nu toţi putem să trecem cu uşurinţă peste ceea ce într-un moment al vieţii ni se arată a fi important. Câţiva dintre noi, fiinţe curate şi sensibile, iată că nu pot juca teatrul absurd al unei fericiri cârpite din petice, câţiva dintre noi preferă să-şi înfrunte destinul şi să meargă până la capătul pe care ei l-au decis. Mi-e greaţă de cei care se mândresc cu puterea lor. Cu faptul că nimic nu constituie o fărâmă în viaţa unui om, că nimic nu îi poate aduce în pragul disperării. Cu faptul că viaţa merge înainte, chiar şi după un dezastru, ca şi când nu s-ar fi întâmplat mare lucru....

 

Cu siguranţă că după 1989 muzica a suferit transformări abominabile în România. Iar acest fapt nu putea s-o bucure, evident, pe Mădălina Manole. Perfecţionistă din fire, ajungând în glorie înainte de 2004 cu un stil de muzică emoţional şi melodios, aducând ca imagine cu celebra Maria Tănase, ea nu avea cum să nu sufere când generaţii întregi au început să se prostitueze ascultând o antimuzică, “cântată” ba de cei care mixează prin cluburi, ba de ţiganiţii care bâiguie manele, ba de imitatori benigni şi jegoşi ai scursurilor muzicale ale cartierelor rău famate din America. O înţeleg pe Mădălina.

 

Moartea ei nu ne vorbeşte numai despre decăderea unui popor care a tăiat două mii de ani frunză la câini, ci despre faptul că până în 1989 foamea, întunericul şi dictatura năşteau cultură, năşteau cărţi, muzică, teatru, construiau personaje de marcă; iar toate aceste forme de artă autentică năşteau un public educat, un public care astăzi s-a transformat în ciurda ascultătoare de manele. Şi, ce se poate întâmpla frumos cu aceste generaţii care “ ascultă muzică” mixată de disk jokey imberbi şi aculturali?

 

Ce putem cere unor astfel de oameni pentru care orice poate să se sfârşească, orice poate să înceapă, imediat? Ce poate face o generaţie care nici măcar nu găseşte resurse de a lupta (nu până la capăt, ca Mădălina!), pentru propriile adevăruri şi pentru lucrurile în care cred? O înţeleg pe Mădălina. Şi îi admir curajul.

 

Şi mă bucur alături de cei (vai, cât de puţini, din păcate!) care au putut să înţeleagă ceva din gestul Mădălinei Manole. Poate că într-o lume ca cea de azi e mai bine, aşa cum spunea artista, să-ţi doreşti aşa: “Doamne, de-aş fi/ o floare de o zi/ căci florile n-au amintiri.../”, să poţi mege înainte prin viaţă: fără umbre, fără amintiri, fără mustrări de conştiinţă... Să mergi, pur şi simplu, înainte, jucând alt rol, să-l duci până la capăt, deşi nu e al tău... Aşa cum fac majoritatea pentru care moartea acestei sensibile ariste nu înseamnă nimic. Sau aproape nimic...