Atât taraful-fanfară cât și cântecul "Mambo Siria" au făcut, prin intermediul promovării lansate de Mircea Dinescu, carieră în spațiul public și au produs o fonetică ce asumă atât versul cât și sunetul muzical, în care cuvântul Siria, extins printr-o aliterație, incorporează semnificații pentru contextul public dar și pentru cel politic. În ultimele decenii, Siria și sirienii au intrat în această fonetică publică prin Omar Hayssam, condamnat pentru fapte de terorism, nu înainte de a fi un prosper om de afaceri sirian în România, rapace și distructiv. Mai mult decât atât, el a făcut parte din cortegiul oamenilor de afaceri care l-au însoțit pe președintele Iliescu în timpul a aproape 10 vizite de stat externe. Același personaj sirian a fost implicat în răpirea jurnaliștilor români Marie Jeanne Ion, Eduard Ovidiu Ohanesian și Sorin Dumitru Mişcoci în Irak, în a căror salvare a fost implicat și președintele Traian Băsescu, eveniment controversat și nici până astăzi definitiv elucidat. Nu trebuie uitat faptul că unchiul lui Omar Hayssam, un anume Mohamed Farzat, a fost un om de afaceri sirian aflat în România comunistă care, cu ajutorul unei firme siriene și prin intermediul ICE Dunărea, firmă ce aparținea Securității, exporta tractoare românești în țara sa de origine. Acest unchi al lui Omar Hayssam a fost descoperit în 1988 ca fiind ofițer al Serviciului de Informații sirian.
Un alt episod sirian îl reprezintă Sevil Shhaideh, propusă ca prim-ministru în decembrie 2016, al cărei soț, fost demnitar sirian, este implicat în echipa de susținători ai lui Bashar al-Assad, fapt ce l-a determinat probabil pe președintele Klaus Iohannis să nu accepte desemnarea în funcția de prim-ministru a respectivei doamne. Este vorba de o doamnă supraevaluată de PSD ca fiind foarte competentă pentru funcția de premier. Credem că este o doamnă probabil competentă, un funcționar conștiincios și credincios șefilor, cu o mentalitate de premiant, care deopotrivă își face "temele de casă", pe ale sale și pe ale celorlați colegi de navetă politică: Constanța-București și Teleorman-București.
Un al treilea episod îl reprezintă cazul politicianului Horia Nasra, un tânăr parlamentar PSD de Cluj, de origine siriano-română, impus, în prealabil, ca interimar la conducerea acestui partid în Cluj. Este vorba de un interimat contestat de restul activiștilor pesediști clujeni - așa cum reiese din presa locală - interimat impus la ordinul expres al lui Liviu Dragnea. Cu toate protestele unor membri ai echipei pesediste, el a devenit între timp și parlamentar, confirmând o veche sentință că "nimic nu este mai definitiv decât provizoratul".
Aceste episoade de continuitate a subiectului sirian în politica românească ne provoacă mai multe întrebări sau opinii. În primul rând, este vorba de o opinie legată de beneficiile jocului democratic, și anume, accesul tuturor, indiferent de etnie, gen și cultură la situări politice și publice înalte. Nu ne este mai la îndemână, în această situaţie, decât exemplul președintelui Klaus Iohannis, sas și protestant, care a ajuns în România la cea mai înaltă poziție de stat a unui minoritar. Atunci când Siria va avea un președinte creștin ortodox și Ungaria un președinte român vom asista la victoria definitivă și absolută a democrației în lume.
În al doilea rând "recuperările siriene" în spațiul public și politic românesc ne pot duce cu gândul la o reacție vindicativă a frontului politic anti-iohannist, și anume, a ceea ce se poate cuprinde în cuvintele "dacă ei îl au pe sasul lor, de ce să nu îl avem și noi pe ... sirianul nostru". Dincolo de orice "răutăți" de opinie, trebuie să privim aceste ascensiuni "minoritare" sub semnul decenței și al aprecierii atunci când ne pretindem democrați.
În al treilea rând însă, această xenomanie de factură siriană ne trimite spre durata lungă a proximității Levantului (un teritoriu definit astfel din punct de vedere cultural-istoric, plasat în bazinul oriental al Mării Mediterane și care incorporează Turcia, Siria, Grecia, Egiptul) de lumea noastră de azi, nu atât de cea post-bizantină, cât mai ales de cea post-levantină, în spațiul extra-carpatic. Se instituie așadar, o confruntare între xenomania germană și cea levantină care produce din ce în ce mai accentuat și mai vizibil o "linie" culturală (așa cum o definesc unii analiști) între Țările Românești din componența statului numit România.
În al patrulea și în ultimul rând, această xenomanie siriano-levantină trebuie așezată distonant față de un discurs politic etnocentric și a unui radicalism românesc și ortodox care a populat discursul fesenisto-vătrist de după 1990, cu prelungiri evidente în discursul electoral prezidențial pesedist din 2014, care susținea cu vehemență modelul președintelui român, ortodox și reproducător. De cele mai multe ori însă, aceste teme etnocentrice, în conexiune cu demagogia patriotardă din discursul politic au adus mari câștiguri electorale dar cu prețul vulgarizării patriotismului luminat, înalt și senin. Oricum, discursul politic de schimbă în funcție de noile năravuri aducătoare de putere. Toate acestea există şi sunt posibile în democraţie dar care democraţie intră, de cele mai multe ori, în conflict cu rigorismul moral şi cu consecvenţa idealurilor enunţate.
