Lupta pentru un ideal în care crezi cu tărie, lupta până la capăt, cu toate riscurile asumate franc, poate să facă din oricine un personaj excepţional. în definitiv, nu mai sunt mulţi cei dispuşi la sacrificii supreme în numele unui ideal. Cu voinţa sa stăruitoare de a trăi, chiar aflat în mijlocul deşertului potrivnic, Micul Prinţ statuează că isteţimea şi perseverenţa sunt, dacă nu suficiente, cel puţin necesare pentru supravieţuire, atunci când toate semnele indică sfârşitul.
în vânzoleala politică din România de azi, schema a fost preluată tot mai des, iar în ultima lună am avut două cazuri tipice. Dl. Florin Anghel a îndrăznit să ridice vocea în cazarma Partidului Conservator, tocmai în plenul Congresului. Susţinătorii săi au vociferat în premieră universală tocmai când motanul-şef voia să o ungă şefă de coteţ pe pisicuţa sa preferată. Indiferent dacă toată hărmălaia a făcut sau nu parte dintr-un scenariu pregătit de dl. Anghel, acesta şi-a obţinut în acest fel un pretext ideal de a pleca din partidul în derivă, cu care nu ar mai fi prins nici o funcţie după viitoarele alegeri. Până la urmă, e un mod legitim de a supravieţui din ghiarele temutului Behemoth politic, înaintea arderii de tot de la urne.
Mai recent, viceprimarul Clujului, prin tezele sale care au puţine şanse să facă istorie, se dovedeşte un răzvrătit în numele unor principii imuabile ale liberalismului pe care şi-l asumă verbal foarte mulţi, dar nu-l pune în practică nimeni. Premierul Tăriceanu şi “liberalii” care îl susţin i-au lăsat pe Brătieni spânzuraţi în tabloul de pe perete şi au ales să rescrie doctrina partidului, după principii originale.
Efluvii de ordonanţe de guvern au ieşit din Palatul Victoria, cu rost sau fără rost, deşi intervenţiile statului liberal ar trebui să fie minime. Taxe peste taxe, noi sau mărite, au dat naştere la o pântecăraie fiscală tot mai agasantă. Cheltuieli bugetare făcute în dorul lelii, în decembrie, după ce un an întreg proiectele de investiţii s-au tot lăsat aşteptate.
Politici publice care exasperează populaţia autohtonă, dar şi Comisia Europeană, uşor perplexă în faţa comportamentului de “copil dificil” al României. Pe bună dreptate, dl. Adrian Popa sare la beregata celor care au adus “stindardul” liberalismului în acest punct aproape fără ieşire.
Mulţi din cei care au citit despre ieşirea d-lui. Popa vor fi crezut că brusc acesta a căpătat o infuzie de simpatie pentru ceilalţi “liberali”, născuţi ca din spuma mării lângă Olympul lui Zeus.
Total fals. Preţios numitele “Teze de la Cluj” continuă cu o minge ridicată la fileu pentru d-nii Orban şi Antonescu, despre care autorii susţin că ar fi printre puţinii liberali pur-sânge rămaşi în fruntea partidului. Or, în acest fel, gestul noului grup de la Cluj pare o sinucidere ritualică sau, cel mult, expresia dorinţei de întoarcere la matca PNŢCD-ului din care provine dl. Popa.
Cu toată aparenta inutilitate a demersului, recentul manifest poate fi pretextul unei discuţii serioase la nivelul PNL-ului: încotro se îndreaptă un partid zis istoric, intrat în vârtejul dezvrăjirii, riscând să-şi piardă atât istoria, cât şi identitatea prezentă.
Nu cad în naivitatea de a crede că puseurile reformatoare, indiferent de unde ar veni, nu ascund interese politice individuale sau de grup, uneori mai murdare decât cele pe care le înfierează. Cazurile despre care am vorbit pot sau nu să se fi născut din interese legitime şi transparente, însă ar trebui să işte dezbateri pe fond despre locul fiecărui partid într-un sistem politic pluripartidist. Prea mult oamenii politici de azi s-au transformat în nişte agregate leneşe care funcţionează după standarde derulate automat.
Prea puţine idei populează spaţiul public şi politic, în condiţiile în care ideile sunt cele care animă organismul politic al unei naţiuni. Atâta vreme cât vocea disparată a câte unui palid Don Chihote mai răzbeşte prin larmă, omul politic unidimensional, care domină astăzi scena, nu va rămâne singurul exemplar al faunei politice de azi.
