Mizeria melancoliei sau ţara fără brand

La 4 iulie 1839, proprietarul unui han din Lubeck îi atrăgea atenţia marchizului de Custine, care se pregătea să viziteze Rusia, asupra oamenilor din această ţară: “Ei bine, domnule, au două fizionomii.

 Când debarcă aici pentru a merge în Europa, par veseli, liberi, mulţumiţi, aidoma unor cai scăpaţi din frâu sau unor păsări cărora le-ai deschis colivia. Bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, toţi sunt fericiţi ca nişte şcolari în vacanţă. La întoarcere au mutre lungi, întunecate, chinuite. Din această deosebire am putut trage concluzia că o ţară pe care o părăseşti cu atâta bucurie şi unde te întorci cu atâta părere de rău nu poate fi decât nefastă.”

 

Probabil că nu spun o noutate, pentru nimeni: la fel se întâmplă şi cu majoritatea românilor care se avântă – cu diferite scopuri peste hotare. Ce-i drept, în momentul acesta, când politica noastră perpetuează în rândurile ei de aproape douăzeci de ani persoane de o valoare îndoielnică (iar din momentul acesta se pregăteşte să deschidă uşa circarilor!) şi când calitatea oamenilor şi a relaţiilor interumane a ajuns, probabil, în punctul cel mai de jos, am putea spune despre ţara noastră că este nefastă.

 

Cei care şi-au pus speranţa în salvarea “ţărişoarei” prin aducerea la conducerea ei a unuia din cei mai corupţi politicieni, sprijinit de un anume gen de intelectuali despre care mi-e din ce în ce mai jenă să vorbesc, au ajuns să se mire, ruşinaţi că au putut crede în aşa ceva.

 

Dar e, totuşi, un câştig, dacă e să vedem partea bună a lucrurilor: Avem un preşedinte care a scăpat de acuzaţia că ar fi vândut flota României în interes personal, şi nişte intelectuali mai bogaţi. Pe de altă parte, “generaţia (atât de) aşteptată” de unii “analişti” s-a dovedit a fi, în marea ei majoritate, configurată din caractere mici, din oameni care (deocamdată) în superficialitatea lor nu ştiu şi nu par preocupaţi să identifice valori, nici în sufletele lor, nici în ale altora, trecând prin tinereţe, trăind doar un prezent continuu şi gol de orice semnificaţii.

 

Vorbim despre PIB-ul crescut, despre investiţii şi despre alte cifre care – se spune – au crescut ratingul României, în exact acel moment când ar trebui să vedem că “sufletul ţării” a căzut. Calitatea artei noastre a început să se rezume la pornografie, presa ultimilor ani, cu ajutorul politizat al unor trusturi străine, dar şi al autohtonilor “specialişti” şi “deontologi”, au ajuns din “a patra putere în stat” un accesoriu de proastă calitate, agăţat oricând la butoniera oricărui “cârnăţar” care plăteşte mai bine.

 

Admiţând că suntem şi noi ca cei descrişi de hangiul din Lubek, nişte oameni care plecăm voioşi din ţară şi ne întoarcem trişti, ar trebui măcar să ne întrebăm, dacă mai contează, care este imaginea ţării pe care o ducem cu noi, în veselia noastră de vilegiaturişti? Poate că ar fi momentul, până nu e prea târziu, să redescoperim ceea ce – pe unii din noi - îi făcea (sau îi mai face!) să simtă (şi) o mândrie în a fi român. De multă vreme, “minţile luminate” cheltuiesc forţe şi bugete impresionante scormonind imagini, de la Dracula la Eminescu şi Marea Neagră, pentru a găsi o imagine specifică României.

 

Dacă aş scrie o carte despre brand-ul de ţară m-aş întreba mai întâi dacă această ţară mai are sau nu un brand interior, al sufletului românesc, acela care face un popor să poată merge înainte cu fruntea sus. Adică să redescopăr – cu alte cuvinte - de unde anume provenea esenţa unor “gesturi”, foarte des întâlnite altă dată. Spre exemplu, acela de a opri maşina pe şosea când un alt şofer îţi făcea semn că i s-a stricat maşina.

 

 De a pierde un timp al tău pentru celălalt. Şi nu numai atât: Unde anume a apărut, ca o mizerie a melancoliei, această “ruptură” a sufletului; de ce aceste “gesturi”, aparent simple, dar, de fapt, atât de încărcate de semnificaţii şi valori, s-au transformat într-un egoism, într-o răutate feroce sau într-o împietrire a inimii care creează acea neputinţă de a descoperi o valoare, un model şi uneori chiar un suflet, care, uneori, Dumnezeu îl aduce în preajma noastră, chiar pentru noi.

 

Trebuie să reînvăţăm să deschidem ochii; numai atunci vom şti dacă (mai) avem un brand de ţară şi numai atunci ne vom întoarce acasă cu bucurie nedisimulată din orice loc de pe acest pământ.