Strict din punctul de vedere al constituţionalitãţii, dacã iniţiativa pompierilor lui Vadim s-ar transforma în lege, s-ar încãlca în mod flagrant Constituţia, care prevede, negru pe alb, urmãtoarele: “Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul sã cearã urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor.” Acelaşi text continuã simplu: “Dacã s-a cerut urmãrirea penalã, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie.” (art. 109, alin. 2).
Celelalte aberaţii împotriva Constituţiei, emanate de minţi inflamate de parlamentari pe tot parcursul anului, au putut reprezenta mãcar motiv de hârjoanã între constituţionaliştii diferitelor partide. De aceastã datã, textul din legea supremã nu lasã loc de interpretãri alternative. Viesparul zgândãrit nu şi-a pregãtit o ripostã validã, dar cu siguranţã nu se va opri aici. Imaginaţia zburdalnicã a politrucilor noştri e de nestãvilit, fapt deja demonstrat.
Pe de altã parte, aceastã situaţie ineditã meritã o aplecare mai atentã şi din punct de vedere al raporturilor de forţe stabilite între puterile statului. Textul Constituţiei are la bazã principiul echilibrului, opoziţiei şi controlului reciproc al puterilor în stat.
Dacã vreuna sau alta dintre puteri are drept de decizie irevocabilã asupra unui aspect, înainte ca celelalte sã îşi fi expus punctul de vedere în negociere, riscul derapajelor creşte, iar puterea statului poate fi confiscatã de un numãr restrâns de persoane sau instituţii. în acest caz specific, acordul Comisiei Prezidenţiale Speciale sau al comisiilor parlamentare este stabilit prin Legea Rãspunderii Ministeriale, fundamentatã tocmai pe acest principiu ilustrat şi în Constituţie.
Relaţiile de control reciproc între puterile statului român s-au dovedit în acest an deseori greu de descifrat şi, lucru mai grav, nu îndeajuns de clar enunţate în legislaţia românã, atât de stufoasã. Constituţia şi-a arãtat carenţele ei, fie prin neelucidarea unor situaţii-limitã, perfect posibile, fie prin ambiguitãţi vicioase.
Nici rezolvarea începerii urmãririi penale a miniştrilor nu este una prea fericitã. în definitiv, însãşi procedura urmãririi penale constituie manifestarea controlului justiţiei asupra puterii executive. Ar mai fi nevoie de un acord formal din partea altor entitãţi ale statului, pentru a cãror competenţã juridicã nu se poate garanta? De fapt, legiuitorul a stabilit aici o severitate sporitã a controlului justiţiei, care nu poate sã îşi facã datoria în dosarele miniştrilor decât la semnul aprobator al legislativului sau al şefului statului.
Un cerc închis al restricţiilor, strâmtorant şi rigid, dar care asigurã, de bine, de rãu, caracterul nediscriminator al procedurii. Scoaterea şefului statului din aceastã ecuaţie, împreunã cu lãsarea deciziei de avizare a începerii urmãririi penale la latitudinea Camerelor Parlamentului dezechilibreazã structura acestui sistem de restricţii, prin care miniştrilor li se oferã o anumitã formã de imunitate faţã de posibile abuzuri ale justiţiei. în acest sens, articolul 109 din Constituţie este perfect criticabil, dar asta nu îl face mai puţin aplicabil, astfel încât orice încercare de a schimba aceastã procedurã trebuie sã înceapã de la modificarea Constituţiei.
Dacã se va ajunge pânã acolo, stimabilului domn senator Funar i-aş propune sã amendeze textul constituţional în aşa fel cât începerea penalã împotriva oricãrui membru al oricãrei instituţii sã se poatã face doar cu acordul celui vizat. Ce naiba sã ne mai complicãm atâta? Ia mai dã-le-ncolo de principii democratice, cã nu ţin de foame...!
P.S.: E greu sã nu remarcãm transformarea d-lui Funar şi a celorlalţi trepãduşi peremişti. Oamenii cu idei puţine şi fixe pe care îi ştiam au devenit puii de pitbull care apãrã guvernul-colibã liberalo-maghiar. Precum nişte cãţeluşi cu idei puţine, dar maleabile...
