între timp, vor savura ultimul an de mandat molfăind pe mai departe aceleaşi supe reîncălzite şi afişând spre popor funduleţul bombat de la statul în fotolii. Peisajul ar trebui să-i îngrijoreze pe cei vizaţi, dar comportamentul lor rămâne practic neschimbat de 3 ani de zile. Fără a fi în stare să îşi evalueze corect statura, toţi se reped la beregata lui Băsescu, cu sau fără rost, sperând în ceva firimituri de la masa barosanului. în tot acest timp, singurul partid care se înfruptă este PD, iar preşedintele tronează liniştit în aşteptarea mandatului viitor.
Să vedem de ce. Pentru ca o entitate politică să primească voturi are, grosso modo, două variante principale de acţiune: performanţă care să se vadă direct în dezvoltarea economică şi în creşterea nivelului de trai sau găsirea de urgenţă a unui bau-bau public, cu potenţial malefic cât mai mare, de care poporul nu poate fi salvat decât cu ajutorul celui care îl devoalează ca atare. Proiectele coerente şi concurente pentru o societate aşezată reprezintă o etapă ulterioară, ce poate debuta doar după epuizarea totală a primelor variante.
Până la 1 ianuarie 2007, ţinta unică anunţată de toţi drept proiect naţional a fost intrarea în UE, ca manifestare a împlinirii unui progres constant şi rapid, început încă din mileniul trecut. Odată atins ţelul, proiectul România a dispărut, iar datul la gioale în toate direcţiile a primit statutul de modus vivendi, pe care şi l-au dorit politicienii de mult timp. Substanţa apariţiilor publice s-a pierdut, planurile strategice au amorţit în mape, fondurile europene sunt o sumă enormă, dar pentru care trebuie muncit, nu ciupit.
Celebra butadă balcanică “merge şi-aşa” pare să nu mai meargă. Aşa stând lucrurile, discursurile politice au fost nevoite să abordeze alte teme, să impună alte structuri argumentative decât cele bazate pe succes sau performanţă, să se plieze mai puţin pe nevoile urgente şi esenţiale ale statului, ci mai mult pe obţinerea râgâitului de plăcere al românului cu burdihanul temporar plin.
Parcă pe nesimţite, începutul de an a decantat două mari blocuri politice care se acuză fără preget că sabotează dezvoltarea ţării: Băsescu şi partidul obez, pe de o parte, multiplii şi submultiplii de 322, pe de alta. Paradoxal, noţiunile de putere şi opoziţie au primit semnificaţii noi şi absurde. Ceea ce nu înţeleg adversarii lui Băsescu este că indiferent ce ar dori sau ar spune preşedintele, pâinea şi cuţitul se află la ei.
Pârghiile statului, bugetul, eşafodajul legislativ, forţa economico-financiară şi chiar cea mediatică, toate sunt concentrate în cea mai mare măsură în jurul clasei politice transpartinice, cu preponderenţă în zona PSD şi PNL. Energiile enorme sunt canalizate în demonizarea unui singur om care, oricât de chiorâş s-ar uita în hârtii bine ticluite, nu poate fi acuzat de toate relele pământului.
Ceea ce au realizat prin asta era exact ce-şi dorea Băsescu: posibilitatea ca, în funcţie de situaţie, să joace rolul tartorului anticorupţie, al tătucului protector, al victimei încolţite fără motiv, al suferindului faţă de care nu se arată compasiune, chiar şi al politicianului competent şi preocupat de soarta ţării mai departe de ziua de mâine, aşa cum s-a întâmplat în dezbaterea despre mărirea pensiilor.
Ultimele zile au adus alte două isprăvi ale netoţilor. întâi, noua sesizare a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în urma unei glume cam nesărate, dar inofensive, a preşedintelui, cu bătaie spre fostul său camarad de luptă, Varujan Vosganian. Aproape concomitent, ţipătul de luptă al omului cu laptopul de pe Antena 3 a lansat o altă petardă fâsâită: preşedintele nu a anunţat poporul despre nodulii săi tiroidieni, pentru a fi în gardă şi a putea descifra, vezi Doamne, în cunoştinţă de cauză, discursul agresiv al lui Băsescu la adresa Chişinăului.
Pe măsură ce atacurile împotriva lui Băsescu devin tot mai ridicole, prăpastia dintre cele două blocuri politice se va căsca tot mai adâncă. Toţi nătăfleţii care îşi pun cu mâna lor piuneze pe scaune au cuţitul la os şi acţionează convulsiv şi umoral. Degeaba raţiunea le cere să înceteze cu măscările şi să-l lase pe Băsescu să se faulteze singur, ei continuă pe un drum fără orizont sau miză.
în lipsa duşmanului multiplu şi lipsit de imaginaţie, preşedintele şi partidul său anexă vor fi mult mai vulnerabili, se vor dezumfla de la sine, iar pericolul intrării României într-o nouă eră a partidului an-ideologic dominant va scădea. Altfel, să-şi ia mai bine bocceluţele la spinare şi să nu se mai oprească până în Congo!
