Am fost onorat de profesorul Andrei Marga cu un articol recent ("Sursa eşecului actual", Cotidianul, 25 martie 2011) ca un comentariu la o remarcă mai veche pe care am făcut-o într-un interviu cu Ziarul Financiar din 24 ianuarie 2011, despre politicile economice actuale şi "eşecul generaţiei politice a anilor ‘90". Afirmaţia mea nu a fost întâmplătoare, mă pregătesc să o detaliez şi argumentez mai mult, dar nu am avut ocazia să o expun în "versiunea completă".
Un interviu este, totuşi, o discuţie liberă, limitată şi exprimă în bună măsură "selecţia" jurnalistului dintr-un număr de afirmaţii sau comentarii pe care le faci în cursul convorbirii. De aici şi "lacunele" concluziei mele (calificată pe drept "limitată" de prof. Andrei Marga) asociată şi cu completarea că "ne-am întors de unde am plecat" (împărtăşită de acad. Mugur Isărescu într-un dialog cu şefii băncilor din România, doar că "ne-am întors în spirală", ceea ce este iarăşi adevărat). Şi pentru că intenţia mea la momentul comentariului nu era să lansez o dezbatere pe această temă, am simţit nevoia să vin cu câteva adăugiri la un "discussion paper" care să completeze relatările jurnalistice şi să vină în întâmpinarea comentariilor ulterioare, de altfel extrem de măgulitoare şi constructive (poate să constituie un exerciţiu de "învăţătură"(lessons learned) pentru generaţia tânără sau o dezbatere "mai academică" în Cluj-Napoca).
(1) Acordul cu FMI din perioada 2009-2011 (un Acord tipic de stabilizare macroeconomică pentru ţările emergente sau în tranziţie - vezi situaţia României la începutul anilor ‘90) a fost mai mult ocazia unei reflecţii mai profunde asupra "modernizării României" (vezi o broşură publicată împreună cu Mugur Isărescu, Augustin Buzura, Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu şi Vasile Secares, Bucureşti 1996) decât cauza unei "concluzii" mai tranşante (catalogată "nostalgie" tot de către Mugur Isărescu). Acordul de fapt a scos la iveală (înaintea cablogramelor Wikileaks!) confuzia şi bâlbâielile noastre de politică economică şi socială (da, am nostalgia Consiliului consultativ pentru politici economice şi sociale inaugurat la Cotroceni în 1994 - vezi Adevărul, 24 ianuarie 1994). Abordarea "finanţistă" a deficitului bugetar este numai vârful aisbergului unor politici imperfecte, distorsionate, inconsistente şi consecvent inconsecvente. Exprimă mângâierea pe creştet a "tranziţiei graduale, suportabilă pentru populaţie"(?!), a aşteptărilor de bunăstare induse de "un grup restrâns, prea restrâns" de lideri politici, în locul unor "ajustări structurale" substanţiale (poate temporar dureroase) pentru eliminarea distorsiunilor majore din economie şi modernizarea societăţii. În perioadele de "avânt economic", guvernele mai mult s-au ocupat cu "dregerea busuiocului" (window dressing) decât cu reforme profunde. Dacă lucrurile merg bine, ce ne mai trebuie altceva, când avem perspectiva să devenim " a 7-a economie în UE"?
(2) Eu nu pot fi suspectat că exprim "teza propagandei actualului regim din România" (să enumăr numai câteva intervenţii publice, dar şi private în ultimii 3-5 ani cu privire la economia şi guvernarea din România?), dar nici nu intenţionez să mă amestec în dezbaterea zilnică (preponderent TV), ghidată mai mult de obiective pe termen scurt, care dau impresia unei campanii electorale continui. Concluzia mea se vrea puţin mai detaşată, ca rezultat al evoluţiei sistemului economic şi al societăţii româneşti în ansamblu în ultimii 20 ani, dar nu exclude reprezentanţii puterii actuale şi, mai ales, "reprezentanţii generaţiei politice a anilor ‘90, Isărescu şi Băsescu, din care am făcut şi eu parte". Desigur, "guvernanţii" poartă o mare răspundere, dar nu numai ei. Economiile şi societăţile moderne nu stau în câţiva lideri, în mituri, în "salvatorii neamului" (care apar obsesiv în sondajele publice de "cel mai potrivit prim-ministru" în convingerea popular-educată că ei sau EL sunt soluţia) şi nu depind de "persoane", ci de instituţii, norme şi reguli. Aceste societăţi îşi creează alternative, au de unde alege. O societate modernă nu permite deraieri, apucături "dictatoriale", are mecanisme puternice de control şi filtrare (checks and balances). "Oriunde în lume, cine guvernează răspunde de situaţie mai mult decât ceilalţi", dar acolo funcţionează instituţiile (establishments) care nu-i lasă pe guvernanţi să abuzeze, funcţionează regulile democratice şi comportamentele de piaţă liberă. Acolo, "educaţia" este matură, societatea este participativă, valorile culturale aşezate. Recentul "episod Severin" (un alt reprezentant al generaţiei ‘90) oglindeşte din nou ce am construit în aceşti 20 ani: ne facem dreptate singuri, judecăţile semenilor noştri nu contează. Ambiguitatea şi interpretarea normelor în interes personal (de asta avem avocaţi, nu?), percepţia publică de bun-simţ nu contează. Unde este "capitalul social" al lui Fukuiama? Cât timp mai avem nevoie să-l clădim? Şi cât de mult ne îndepărtăm de aceste tărâmuri?
(3) Eu cred că este o problemă de "generaţie", care trebuia să construiască "educaţia" şi nu invers. Cine să educe generaţia? "Lacuna tot mai sesizabilă a pregătirii finanţiştilor de pe scenă" nu ar fi aşa o problemă (şi ei produsul preponderent al unei şcoli româneşti!) pentru că putem importa rapid câţiva, cei mai la îndemână de la FMI, dar şi de la EU sau Banca Mondială.
Problema este cea a decidentului politic, cei care reprezintă electoratul şi care exprimă ce-şi doresc românii ("căsuţă, familie şi bani de cheltuială, fără să muncească", citez din revista OK!, martie 2011), este a modelului economic de dezvoltare sustenabilă în termeni mai preţioşi. Dezvoltarea sustenabilă presupune ca sistemul economico-social din România să îşi genereze propriile resurse de dezvoltare, creştere şi bunăstare de o manieră constantă, permanentă şi predictibilă. Că "România a avut şi succese clare" aproape că nici nu mai contează, pentru că sunt întâmplătoare (deci ne-sustenabile) şi dau semnale înşelătoare, imprevizibile şi contraproductive pe termen lung (investitorii care cred în tine sunt dezamăgiţi şi nu vor mai reveni curând). Iar imboldul unui asemenea proces de dezvoltare sustenabilă să fie în energiile interne ale comunităţii, colectivităţii şi populaţiei care generează resursele şi beneficiază de rezultate, materializate în politicile interne de dezvoltare, asumate şi puse în practică prin mecanisme instituţionale şi politice. Şi nu "induse" din afară în cazuri extreme de criză.
De fapt, "din afară" reprezintă politici standard, mai ortodoxe, aplicabile unei situaţii date (ca o reţetă) pe care trebuie să le "internalizezi" şi cel puţin pentru motivul că ai ajuns într-o situaţie nepermis de critică. "Trecerea pe creştere economică în 2000" nu este suficientă ("a durat numai o vară"!) şi "apoi creşterea economică până la deciziile greşite şi degradarea instituţională din 2009 încoace" au fost induse din resurse externe şi nu interne. Am înregistrat creştere economică fără să ştim de unde vine, în timp ce bună parte din populaţia activă a României muncea în străinătate. Ne-am amăgit cu aprecierea monedei naţionale şi creşterea puterii de cumpărare, la fel de nesustenabilă şi întâmplătoare, care, în mod paradoxal, au accentuat recesiunea economică şi au alimentat scepticismul ulterior. Distorsiunile din economie şi inechităţile sociale s-au accentuat. Desigur că a stat în mâna "guvernanţilor" în sensul larg de administraţie publică, dar unde a fost "inputul" instituţiilor publice, universităţilor, profesorilor, cercetătorilor, societatea civilă etc.? Şi aici nu este vorba numai de educaţia "finanţiştilor";
(4) Ştiinţele economice sunt ştiinţe sociale şi, prin definiţie, nu există economişti adevăraţi, produşi în şcoala autohtonă care să nu înţeleagă economia societăţii. Economia unei ţări este rezultatul comportamentelor şi aşteptărilor individuale, al deciziilor corporatiste şi al acţiunii guvernamentale. "Finanţiştii" mai degrabă înregistrează, analizează şi prognozează rezultatele economice decât "iau decizii de politică economică". Deciziile de politică economică sunt politice (că un finanţist a devenit politician este altă poveste, poate cu atât mai bine), pe baza aşteptărilor individuale şi ţinând cont de funcţionarea pieţelor. Dar politicile sociale, de învăţământ, de sănătate, de apărare etc. sunt componente ale ansamblului politicilor de dezvoltare sustenabilă, care se bazează pe un pool de resurse pe care le creează oamenii, cu un anumit profil educaţional, cultural şi comportamental. Max Weber şi alţii se recomandă nu numai finanţiştilor, ci tuturor care participă la activitatea economică şi acţionează în economia de piaţă (capitalistă): măsura, gestiunea resurselor, cumpătare în cheltuieli, muncă asiduă şi productivitate, profit şi investiţii. Este acesta modelul comportamental în societatea noastră?
Generaţia politică a anilor ‘90 a avut o şansă unică şi o misiune istorică imensă: să desăvârşească modernizarea României. Dar a ratat-o. A avut şansa să transforme economia comunistă, rigidă şi neperformantă, într-o economie de piaţă eficientă, transparentă şi productivă. A avut şansa să clădească o societate echitabilă (după muncă şi răsplată). Dar nu a fost pregătită (educată?), a fost luată prin surprindere, nu a avut obiective şi nici un proiect coerent. A însăilat, a cârpit, poate chiar a mai ţesut ceva, dar nu a construit. A avut şansa să construiască instituţii durabile - politice, economice, sociale - şi să aplice regulile jocului democratic, concurenţial, comportamental. Dar a improvizat mai degrabă decât a consolidat. Au rămas câteva instituţii, câteva figuri de "sfinţi", câţiva baroni locali, câţiva "moguli", câteva multinaţionale, câteva dosare la DNA şi un "capitalism de cumetrie". În rest, mulţime, public, figuranţi. Un popor care şi-a luat soarta în propriile mâini, care a beneficiat de împrejurările favorabile europene şi simpatia internaţională, şi-a luat desaga în băţ la cutreierat prin lume, a susţinut balanţa de plăţi cu valută din străinătate (şi a apreciat moneda), a construit şi dezvoltat un sector privat de subzistenţă în economie, a trecut criza prin chinuri (pe nedrept). Şi aşa am ajuns de la capăt (dar în spirală!) cu "restructurarea economică de bază".
Dar eşecul acestei generaţii a fost, mai degrabă, în formarea schimbului următor. Parcă fiecare a lucrat pentru el, a creat instituţii pentru el, nu s-a gândit la viitor şi la ceilalţi. Succesiunea nu funcţionează, predarea ştafetei este în forţă, violentă, iar alternativele sunt firave. Ce lăsăm generaţiei copiilor noştri? Măcar câteva lecţii de învăţat din greşelile noastre.
Din perspectiva acestei dezbateri, este mai puţin important cine sunt "vinovaţii" individual, ci, mai degrabă, ce putem face noi ca naţie capabilă, care se respectă, pentru a găsi căile bunăstării viitoare. Psihicul social al românilor are multe calităţi care nu au fost puse în valoare, dar putem profita în continuare de "conjuncturile critice" şi de "ferestrele de oportunitate" pentru a ne forma elite mai reprezentative".
Mişu NEGRIŢOIU
