Şi aici, nu mã refer neapãrat la ceea ce se întâmplã în Parlamentul European, la familiile politice, sau, în general, la politica ce se face în aceastã construcţie zãmislitã încã de acum multã vreme în minţile luminate ale unor vizionari - Uniunea Europeanã. Existã un palier mai puţin abstract, mai puţin politizat, ce reflectã o realitate care ne face sã fim, noi, românii, infinit mai mult decât aproape oricare popor.. ...trecut prin coşmarul comunist, cel mai departe de modul de a ne raporta civic, cultural, uman, dacă doriţi, la modul de a exista european. Unii ţin să accentueze că acest handicap “se datorează” mai ales ortodoxiei de tip slav, care a creat în poporul nostru un “axis” ce nu se potriveşte în nici un fel cu cel al catolicismului, care a “construit” sufletul (şi nu numai) maghiarilor, polonezilor sau al cehilor şi slovacilor.
Personal, mărturisesc faptul că îmi este greu să admit cu ochii închişi această teză. O fi sau nu adevărat faptul că nu ne potrivim de fel cu ceea ce poate să însemne, în totalitatea lui, conceptul european?! Asta este o realitate, una din cele mai crunte din câte ni se pot revela, mai ales acum, când singura speranţă de progres pentru noi se află tocmai în substanţa acestei construcţii. Cu toate astea, e bine să nu ne minţim. Suntem aşa cum suntem şi schimbarea profunzimilor acestui popor ori este inexistentă, ori se petrece cu o viteză greu perceptibilă. Poate că această stagnare păguboasă stă în însăşi esenţa fiinţei intime a acestui neam.
Poate că nu trebuie să ne mirăm foarte tare şi să căutăm scuze pentru faptul că am fost ţara care a “primit” cel mai bine regimul comunist. Poate că nu e deloc întâmplător că majoritatea populaţiei româniei profunde îşi doreşte un “tătuc” sau poate, mai bine, un dictator. Poate că, aşa cum se spune, doar Ceauşescu şi Băsescu au ştiut, într-adevăr, cum să se poarte în politică, în rolul de şefi de stat. Şi exemplele din politică ar putea continua la infinit; dar cum toată România profundă s-a obişnuit să înjure politicienii (pentru că aşa i-a obişnuit presa), fără să-i compare cu ceilalţi cetăţeni ai ţării, cu nimic mai breji decât aceştia, e suficient să ne amintim ceea ce în mai mare sau mai mică măsură face toată lumea, în “dialogul” nostru cotidian cu măreaţa Europă, în care vrem să intrăm ca într-o stână.
Continuăm să fim barbarii lumii, exportăm, poate, cea mai mare “cantitate” de delincvenţi: hoţi, violatori, proxeneţi, prostituate, traficanţi de droguri, falsificatori de carduri. Continuăm să scuipăm, să nu respectăm reguli, să ne facem nevoile pe marginea drumului, în văzul tuturor, continuăm să-i luăm în râs pe europeni tocmai pentru că respectă legile, de la cele de circulaţie, până la cele ale bunului-simţ. Continuăm să ne deplasăm în Europa fără să învăţăm nimic din ceea ce ar trebui să adoptăm ca mod de viaţă şi de gândire. Dar şi aici exemplele ar putea continua la infinit şi sunt arhicunoscute.
Continuăm să spunem, cu laşitate şi nevolnicie, fraze care pentru noi nu înseamnă nimic, dar ştim că asta aşteaptă să audă europenii, continuăm să facem filme şi, în general, artă folosind subiecte care ştim că prind “acolo”, continuăm să ne “lăudăm” că suntem cei mai corupţi din lume, doar pentru a fi apreciaţi în Parlamentul european şi pentru a poza în justiţiari, fiindcă asta se apreciază, dar şi creează premisa tăierii unor fonduri care ar trebui să ne revină de drept. Poate că despre acest comportament (nu ne-european, ci de-a dreptul anti-european!) se poate spune cel mai bine că e comic, dacă n-ar fi tragic!
Ori, dacă lucrurile (în mare) stau aşa, atunci, tot “româneşte”, cu sau fără parlamentari exportaţi din România la Bruxelles, România profundă, România care nu se ascunde şi care nu s-a pervertit într-atât încât să spună şi să facă altfel de cum gândeşte şi simte, doar pentru că “aşa trebuie”, nu face altceva decât să se pişe, pur şi simplu, pe Europa şi pe tot ce înseamnă valoare europeană, aşa cum o face în fiecare zi când opreşte maşina oriunde pe marginea şoselei
