Nesimţirea a bătut de mult ruşinea

Deşi sunt absolut convins că ruşinea este un sentiment ce ţine de educaţie, civilizaţie şi suflet în cele din urmă, alături de cei 20.000 de români ardeleni din tribunele stadionului din Cluj am sperat că tricolorii, antrenorii şi conducătorii fotbalului românesc vor simţi palma dată de întreaga naţiune română.

O palmă dată cu obidă şi amărăciune de un popor care în ultimele prea multe zeci de ani a zâmbit, a cântat şi s-a bucurat doar la victoriile unei naţionale a României în care şi-a întrupat toate speranţele şi visele.

Victoriile tricolorilor au avut pe lângă valoarea intrinsecă şi o valoare morală şi emoţională imensă. în ele românii şi-au revăzut visele de afirmare şi mândria, cu ochii sufletului. în victoriile de la turneul final din Statele Unite sau din calificări românii şi-au pus rapid sentimentele şi speranţele de reclădire a identităţii naţionale şi de reafirmare într-o lume în care România era văzută de cele mai multe ori ca o ţară din lumea a treia. Poate de aceea notorietatea şi simpatia pentru fotbaliştii naţionalei au ajuns la cote incredibile.

 

Efuziunea şi explozia de dragoste a ajuns până într-acolo, încât au ajuns celebre sloganuri gen “Hagi preşedinte! Baciu (Gică Popescu) premier!” Românii trăiau o asemenea stare de euforie după meciurile naţionalei, încât erau în stare să dea totul pe mâna “artiştilor gazonului”! Dar, la fel cum în istorie mândria marilor popoare continuă să fie prezentă doar prin prisma marilor personalităţi ale istoriei demult apuse, se pare că şi iubitorii “sportului-rege” din România vor trebui să se obişnuiască să trăiască din amintiri.

 

“Generaţia de aur” a fotbalului românesc construită în jurul lui Hagi, Popescu, Dorinel, Dan Petrescu, Lung, Lăcătuş, Sabău, Balint, Belodedici, Ilie Dumitrescu şi al celorlalţi români - pentru care a juca sub culorile roşu, galben şi albastru reprezenta visul şi mândria supremă - va rămâne indiscutabil ca vârful de aur al celui mai iubit sport din România.

 

Generaţiile care au venit ulterior nu mai au nimic sfânt şi nu mai simt probabil nimic atunci când joacă sub cele trei culori-simbol ale românilor de pretutindeni. Puterea banului a zdrobit, din păcate, sentimentele şi mândria unora ce ar fi trebuit să-i mulţumească permanent lui Dumnezeu. Indivizi fără nimic sfânt şi având în minte doar cifrele cu multe zerouri pe care le vor încasa în urma unui meci al naţionalei sau creşterea cotei în cazul în care vor sta în teren la un meci internaţional au ajuns să se constituie în noile modele ale generaţiilor actuale de puşti ce bat mingea între blocuri sau la colţul străzilor desfundate din noile aşa-zise cartiere rezidenţiale.

 

Generaţia “Just Cavalli”, mai atentă la revistele paparazzi decât la sfaturile antrenorilor şi preparatorilor fizici, şi-a arătat la doar două luni distanţă micimea şi neputinţa. După prestaţia lamentabilă din jocul cu Olanda de la Europenele din Austria şi Elveţia, ce a adus aminte de un simulacru între FC Olt şi Victoria Bucureşti, a urmat dezastrul absolut de sâmbătă seara! O ruşine şi o umilinţă cum rar le-a fost dat să trăiască românilor.

 

 înfrângerea cu 3 la 0 în faţa modestei echipe a Lituaniei ne demonstrează că fotbalul, la nivelul reprezentativei naţionale a României, trece prin cea mai neagră perioadă a ultimilor 40 de ani. Vedetismele incipiente şi comportamentul de şmecheraşi de Dorobanţi au dovedit, în cazul noilor vedete ale naţionalei, că duc la falimentul actului fotbalistic.

 

Cu Lobonţ, Contra, Tamaş, Raţ, Marica, Săpunaru, D. Niculae sau Lazăr, şansele de a pierde chiar şi în faţa modestei echipe de pescari a Insulelor Feroe, a Andorei sau a Principatului Lichtenschtein au crescut simţitor. în acest moment, nu mai putem fi siguri că vom câştiga vreun meci în faţa unei reprezentative

de nivel european.

 

Cu jucători preocupaţi de rezervări de mese în Bamboo, The Office, Fratteli sau cu alţii mult mai atenţi să câştige simpatiile “vulpiţelor profesioniste” în goana permanentă de a-şi mai atârna un trofeu la lunch-urile de la Casa di David sau Aquarium, viitorul fobalului românesc sună extrem de prost. Cel puţin în ceea ce priveşte producţia autohtonă de aşa-zise talente.

 

Cu o generaţie de rataţi înfumuraţi ce au ajuns să vândă până şi un meci de Campionat European, cel cu Olanda, în încercarea de a-şi salva colegul de paranghelii de la plata celor 12 milioane de euro, România mai are doar şansa

de a naturaliza câte un negru, sud-american sau portughez.

 

Iată unde au dus fotbalul românesc gaşca de nenorociţi căţărată la vârful său. Sandu, Mitică, Alecsandrescu, Prunea şi Lupescu patronează un fotbal în care antrenorul naţionalei, barbugiul Piţi, îşi permite să afirme arogant că înfrângerea cu Lituania “nu este un rezultat ruşinos”, iar tricolorii aruncă cu pietre după jurnalişti cu doar câteva ore înaintea consfinţirii stării de faliment a naţionalei de fotbal a României.

 

 însă, ca de obicei, în România nimeni nu este de vină, nimeni nu trebuie să demisioneze şi presiunea publicului a fost mult prea mare! în rest, o lume infectă a fotbalului, în care fiecare acoperă pe fiecare şi tupeul absolut este răsplătit cu aplauze! Bunul simţ al lui Dorinel, Dukadam, Belodedici, Lucescu, Gică Popescu, Bölöni sau Dinu au rămas doar nişte simple amintiri despre vremuri demult apuse! Hai, România!