Avem, însă, astăzi, propuneri pentru restabilirea devizei „unităţii în diversitate”, pentru cântărirea „privirii de nicăieri (view from nowhere)”, a exploatării noului continent al „comunicării”, a articulării unui „absolutism failibilist.”, a considerării consecinţelor civilizaţionale ale relativismului.
Eu cred că relativismul (vezi volumul meu Relativismul şi consecinţele sale, 1998) nu poate fi depăşit fără a accepta două asumpţii. Prima constă în trecerea de la clasicul „universalism al normelor”, care este sfidat de diversificarea culturală, la un „universalism al structurilor generative” – un universalism al acelor condiţii care fac posibilă o anumită performanţă.
A doua constă în conştientizarea nevoii trecerii în cunoaşterea de astăzi de la descrieri, poeme, exprimări orale, dialog, eseu, jurnal, aforism, epistole, expuneri matematice la teorii, la sisteme şi viziuni cuprinzătoare. Avem nevoie acum nu doar de cunoaştere, în înţelesul general, care rămâne, fireşte, indispensabilă, ci şi de viziuni capabile să dea seama de sensul acţiunilor, instituţiilor, vieţii, societăţii, lumii şi de sensul cunoaşterii înăuntrul acestora.
Recent, nu altcineva decât un fizician remarcabil ne amintea că datorită multiplilor factori – competiţia în cercetare, presiunea societăţii la transferul cunoaşterii ştiinţifice, căutarea de fonduri, situaţia instabilă de pe piaţa muncii – noile generaţii fac mai mult cercetare factuală, soluţionând probleme de scurtă bătaie, fără a se angaja în proiecte de anvergură.
Putem adăuga că situaţia nu este doar în cercetarea ştiinţifică, ci ţine de o orientare mai cuprinzătoare a culturii spre fapt, imediat, dat, în detrimentul interogării a ceea ce stă la originea faptului imediatului, datului, care implică reducerea apetitului pentru teorie, sistem, proiect.
în deceniul al nouălea, Habermas tematiza una din consecinţele aceste orientări: aparenta „epuizare a energiilor utopice (Erschöpfung der utopischen Energien)”. înclinaţia dominantă în cultura actuală este mai curând de a exploata ceea ce este dat mai curând decât a întreba ce este posibil. Mai mult, se dezvoltă un „futurism negativ”: să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, căci poate fi mai puţin bine.
Oricum, fizicianul pe care l-am citat, Paolo Blasi, după ce analizează aplicarea, desigur salutară, a Declaraţiei de la Bologna, trage această concluzie: „the challenge of the European society today is to go beyond «knowledge society», and to evolve into what could be called a «wisdom society». Knowledge is a conscious utilisation of information: «wisdom» means to choose one´s behavior based on knowledge and shared values, in order to enhance the well-being of all and awareness that personal actions have social consequences”.
într-adevăr, aceasta este problema – să punem în mişcare viziuni capabile să lămurească oamenii asupra răspunderii fiecăruia. Eu cred că distinsul fizician este prea optimist când vorbeşte de „restaurarea (to restore)” unor „medieval values – the search for truth, unity of knowledge, openness to the unknown and to other cultures”, căci simpla „restaurare” este, din raţiuni de complexitate crescută, improbabilă. Paolo Blasi are însă dreptate să considere că revine tocmai universităţii europene de astăzi să-şi asume un ţel mai amplu decât producerea şi transmiterea cunoştinţei, în „the construction of a developed and peaceful world”.
între timp, însă, continuă să se agraveze probleme ale civilizaţiei în care trăim, care nu mai ţin de „ideologii”, nici măcar de divergenţa marilor viziuni, ci ating însăşi înţelegerea vieţii umane şi care pun în chestiune nu o orientare sau alta în viaţă, ci viaţa însăşi. Am în vedere, în primă instanţă, patru astfel de probleme: este vorba de noua clarificare a ceea ce este inevitabil „celula societăţii”, pe fondul presiunilor la disoluţia familiei, în jurul căreia a fost construită cultura din care ne împărtăşim; este vorba, apoi, de a lămuri din nou ce este „natura umană” în condiţiile expansiunii biotehnologiilor şi ale producerii fiinţelor umane în laboratoare, încât să se prevină pericolul deja sesizabil ca omul însuşi să devină materia primă a tehnologiilor sale; este vorba, în continuare, de elucidarea rolului mediator al valorilor morale, civice şi estetice în societate, în contextul funcţionalizării continue a valorilor; este vorba, în sfârşit, de o nouă explicitare a sensului vieţii umane în împrejurările în care, pe de-o parte, nu ne putem despărţi de unicitatea vieţii dată fiecăruia şi de sens, câtă vreme nu părăsim condiţia umană, şi în care, pe de altă parte, nu s-a găsit vreun substitut profan pentru „mântuirea” promisă de tradiţia iudeo-creştină.
Astfel de probleme nu sunt oarecare şi solicită de acum conştiinţa culturală şi capacitatea de a da răspunsuri la asemenea probleme, într-o nouă situaţie a umanităţii.
