Nevoia rupturii în ştiinţele sociale (II)

Mulţi specialişti sunt obişnuiţi cu procedee, metode, tradiţii, fără a mai face pregătire suficientă în metodologie, care este socotită stăpânită de la sine.

Ne aflăm însă după o profundă dezvoltare a reflexivităţii, care a adus cu sine nu numai diversificarea enormă a metodelor, ci şi conştiinţa acută a sensului cognitiv al fiecărei metode.

 

Dogmatismul tacit al multor cercetări ar trebui de acum chestionat. Nu sunt posibile ştiinţe sociale competitive fără stăpânirea metodologiilor actuale, în mod reflexiv.

 

Ceea ce fascinează în ştiinţele sociale este mereu pluralismul metodologiilor, explicaţiilor şi interpretărilor şi competiţia argumentativă a acestora. Acest pluralism trebuie din nou afirmat cu tărie, acum împotriva noilor tendinţe spre uniformizare şi “confort” în dreptul banalităţilor, prin deschiderea interogaţiilor şi asumarea dilemelor efective ale vieţii de astăzi. Nu sunt posibile ştiinţe sociale sincrone cu epoca noastră fără a asuma caracterul deschis al istoriei şi fără aplecare asupra alternativelor.

 

 

Una dintre performanţele unei universităţi este, de multă vreme, să ofere sintezele de valoare internaţională în diferite discipline. Universitatea Babeş-Bolyai a dat, prin tradiţie, sintezele psihologiei, pedagogiei, istoriei. Preocuparea pentru sinteză nu ar trebui părăsită, iar elaborarea de “introduceri în discipline” nu dispensează de sinteze.

 

Este, de altfel, o eroare a aplicării Declaraţiei de la Bologna în România convertirea cursurilor generale în simple “introduceri”, care sunt altceva. De sinteze este legată, de fapt, cerinţa culturii teoretice, iar de cultură teoretică ştiinţele sociale sunt mereu dependente, câtă vreme nu se reduc la simple tehnici. Nu sunt posibile ştiinţe sociale câtă vreme specializările se reduc la stăpânirea de tehnici.

 

Şcoala veritabilă în ştiinţe sociale presupune reviste şi editură proprie. între timp, posibilităţile de tipărire au crescut enorm. Nu se câştigă relevanţă internaţională fără a converti propriile edituri şi reviste în publicaţii cu referenţi şi a intra în sistemele internaţionale de înregistrare a lucrărilor ştiinţifice. Rămânând, desigur, conştienţi că aceste sisteme mai curând înregistrează decât evaluează lucrări şi ştiind că, inclusiv în sistemul ISI, se strecoară adesea “ştiinţă trivială”, nu putem ignora, totuşi, aceste sisteme şi este raţional să le folosim. Nu sunt posibile ştiinţe sociale ce procedează în mod solitar; şi aici avem de a face cu un domeniu în care funcţionează repere universale de relevanţă.

 

Deceniile din urmă au modificat profund – prin globalizare, comunicaţii, tehnologii – viaţa oamenilor. Este complicată diagnoza societăţii în care trăim. Rămâne însă sigur că s-a intrat într-o societate de înaltă complexitate. Soluţiile tradiţionale la problemele de viaţă, colectivă sau individuală, nu mai funcţionează fără rafinările devenite necesare ca urmare a creşterii complexităţii. Nu sunt posibile ştiinţe sociale competitive câtă vreme nu se asumă creşterea complexităţii şi implicaţiile acesteia privind dezlegarea oricărei probleme.

 

Ştiinţele sociale au fost legate lungă vreme de limba naţională şi orizonturi naţionale. Nu se pune nicăieri, de oameni cu capul pe umeri, problema înlocuirii mecanice a unui orizont naţional cu unul cosmopolit; astfel de înlocuiri nu dau nici ele rezultate în lumea actuală. Problema care se pune este ca cercetătorul în ştiinţele sociale să aibă acces, stăpânind mai multe limbi, la orizonturi transnaţionale pentru a înţelege mai profund fiecare orizont şi a-l integra într-o abordare coerentă. Nu sunt posibile ştiinţe sociale care să dea tonul în cunoaştere fără ca cercetătorul să stăpânească mai multe limbi moderne de mare circulaţie.

 

Se ştie că în ştiinţele experimentale ale naturii stabilirea unui fapt este dependentă de asumpţii ce exced simpla observaţie; nu există observaţie care să fie doar observaţie. Cum Popper spunea, “deja observaţia este îmbibată de asumpţii teoretice”. Remarca este confirmată cu atât mai mult în ştiinţele sociale. Aşa stând lucrurile, ne dăm seama cât de importantă este formarea teoretică a cercetătorului. Această importanţă vine din multe direcţii şi nu mai poate fi tăgăduită fără pierderi. Nu sunt posibile ştiinţe sociale care să pretindă legitim că deţin cunoaşterea realităţii fără cercetători cu formare teoretică la nivelul zilelor noastre.

 

Hilary Putnam spunea, pe drept, că filosofia ultimelor decenii a generat mai multe idei decât întreaga istorie anterioară, cel puţin bimilenară, a disciplinei. Argumentul poate fi reformulat pe cazul altor discipline din ştiinţele sociale. Aceeaşi dinamică continuă şi astăzi. Doar că nevoile de lămurire asupra situaţiilor şi perspectivelor sunt mai acute. Ştiinţele sociale nu sunt de multă vreme nici simple ornamente ale acţiunilor, nici ideologii legitimatoare, ci elucidări ale situaţiilor diverse într-o lume în care viitorul este nu doar deschis, ci mai ales enigmatic.