Altă ea, alt el, 35 de ani de căsnicie, doi copii. Mariajul avea ritmul lui bizar, același aproape de la început, dar încă împărțeau același pat. El se mută, nu spune nimic. Ea nu îndrăznește să întrebe. După o vreme, conchide că nu e doar o delegație. Pe rând, pe nesimțite, când nimeni nu era acasă, își luase și din lucruri. Când mama ei era pe moarte, el îi scrie un e-mail: „Te aștept săptămâna viitoare marți, la ora 13:00, la notarul Popescu, să semnăm actele de divorț." Subiectul nu mai fusese abordat până atunci.
„Despărțirea modernă evocă perfect procedurile de concediere ale întreprinderilor (...) Culme a nerușinării: să-l concediezi pe celălalt printr-un SMS, ca pe un nimeni!", scrie Pascal Bruckner în eseul său Paradoxul iubirii, din 2009. De fapt, în special dacă imaginea companiei e în discuție, concedierea poate fi chiar mai soft, se angajează consilieri și psihologi care să atenueze impactul, mai ales când măsura nu e imputabilă salariatului, finețurile fiind însă, cel mai adesea, motivate mai degrabă de diminuarea riscului reputațional decât de orice altceva.
O prietenă sociolog punea comportamentul pe seama fricii de conflict, mergând pe ideea că, în ambele situații, protagonistul-expeditor urmărea cel mai probabil să evite un moment incomod. Confortul propriu justifică metoda, lăsarea deoparte a celuilalt. De îndată ce s-a terminat, cel altădată iubit nu mai merită nimic, nici curtoazia unei priviri. Mai mult, i se cere decența acceptării docile, neinterogatorii a situației. Trebuie să înțeleagă că nu mai e nimic de spus, de deslușit și, foarte probabil, se va expune unui virulent atac dacă își permite să ceară explicații sau are nerușinarea articulării vreunui reproș. Nimic nu mai e relevant cu excepția deznodământului fatal. Raporturile dintre foștii amorezi sunt reglate acum de legea sacră a libertății redobândite, a Eului propriu descătușat. Sunt liber să simt și să fac ce vreau. Nu îți datorez nimic. Pentru mulți dintre noi egoismul e o trăsătură greu de negat și chiar mai greu de combătut. Dar recunoașterea îl face mai puțin blamabil? E simpla asumare izbăvitoare? Ar trebui să ne îmbrățișăm dezinvolt natura și să o exhibăm cinic, în locul luptei cu sine, proclamând țanțos sfârșitul ipocriziei, arogându-ne chiar un titlu de glorie? Fericirea personală ca țintă supremă legitimează tot, permite orice mijloace, scuză cruzimea cu care fiara își devoră prada? Și într-o lume a cărei configurație nu e la fel de clară ca a junglei, în care nu știi niciodată de ești călău ori victimă, leu sau căprioară, un răspuns afirmativ nu ne încremenește oare de frică la contactul cu ceilalți și goana lor cotropitoare întru atingerea fericirii pe care o visează? Iar alții, de nu's nebuni, nu se vor feri la fel de noi și de foamea noastră pantagruelică? Izolându-ne într-o sinistră, incurabilă singurătate, lăsându-ne fără destinatar la SMS, mai departe de beautitudine decât oricând.
Ioana Romana Laurențiu
partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii
