***
în 1980, un inovator cercetător antropolog olandez, Geert Hofstede, publica un studiu extrem de amplu şi îndrăzneţ care dorea să ierarhizeze popoarele şi culturile lor, după 5 dimensiuni abstracte, care între timp au ajuns să facă istorie în ştiinţele sociale. Printre acestea, indexul distanţei faţă de putere (Power Distance Index) este cel care reflectă gradul în care oamenii din cultura respectivă percep inegalitatea socială şi se raportează la cei pe care îi consideră a deţine puterea.
La ani distanţă, grila sa a fost aplicată şi în România, iar valoarea foarte ridicată a acestui indicator au fost deloc surprinzătoare: românii acuză o înstrăinare dureroasă faţă de cel care exercită puterea şi simt nevoia de a păstra această distanţă în favoarea acestuia
Căciuleala, şpaga care anulează normele statului de drept în orice situaţie delicată, pupincurismul ca ritual cvasi-religios în cele mai multe dintre organizaţii private, dar mai ales publice, lauda deşănţată pentru cel superior
în rang, chiar dublată fiind de bârfe adunate în pumni şi eliberate la un pahar de vorbă între prieteni, toate sunt semnele unei societăţi scindate pe o falie imaginară desenată de percepţia puterii. O astfel de organizare socială inhibă fermenţii contestării şi visează la conservarea codului de norme arbitrare devenite convenţii învăţate chiar din copilărie, uşor de recunoscut pentru a putea fi urmate şi mai târziu.
Cel mai recent exemplu este unul de şcoală, la propriu şi la figurat. Bacalaureatul de la Sighet, despre care nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că a fost fraudat, a adus la suprafaţă spectacolul subteran grotesc al unui examen de importanţă naţională, nu doar pentru anul acesta, ci pentru întregi generaţii de acum înainte.
Dintre cei care termină liceul cu notă mare, unii sunt proşti-grămadă, dar pot să intre la facultatea de roboţi industriali sau ştiinţa mediului, de pildă, dar se poate lua la nimereală aproape orice specializare. învăţăceii o pot chiar termina graţie Sfintei Şpăgi sau Sfântului Merge-şi-aşa, protectorii favoriţi ai unui sistem universitar din care a rămas doar poleiala, tot mai subţire. Prin alte mijloace, eventual mai rafinate, vor fi plantaţi în
nu-ştiu-ce agenţie guvernamentală sau printr-o “deconcentrată”, pe locul vreunui şefuleţ urcat puţin în ierarhie sau ieşit la pensie.
De acolo, îşi vor prelua statusul social emergent, cu tot cu rolul aferent, şi se vor comporta faţă de superiori aşa cum, la rându-le, pretind ca subordonaţii să se poarte cu ei înşişi. Despre profesorul Ispas, preşedintele comisiei de bacalureat de la liceul sighetean împricinat, cel care a girat probabila fraudă, toţi cei întrebaţi se trezesc a vorbi numai de bine: “Nu cred că profesorul Ispas s-ar implica în astfel de lucruri.
A fost întotdeauna corect”, spune un student întrebat de reporterul “Ziua de Cluj”. Deşi pe culoare mai mulţi spun că l-ar vrea măcar şifonat puţin, pentru mizeriile cărora le-au fost victime, întrebaţi în forul public toţi ar ridica statuie în cinstea şi onoarea imaculatului personaj. Tot în larga ogradă a Universităţii Tehnice se aciuase şi Prof. Ştefan Ţălu, şpăgar dovedit în flagrant delict de o studentă, sătulă să cotizeze, an după an, pentru binele teşcherelei acestuia.
Cât ai zice “geometrie descriptivă”, Tribunalul i-a dat pace şi fapta a trecut repede în uitare. în altă parte, la Facultatea de Ştiinţe Politice, acuma câţiva ani, o mână de studenţi jurnalişti, idealişti - prin vocaţie - şi naivi - prin adaptare selectivă la mediul universitar -, au pus de o revoltă studenţească împotriva imposturii unora dintre cei care se prefăceau că le-ar fi profesori. La puţin timp, s-au trezit luptându-se de unii singuri nu doar cu profesorii acuzaţi, deveniţi nitam-nisam imaginarele victime ingenue ale unor decerebraţi violenţi.
Printre noii adversari au apărut şi foşti colegi aliaţi, prea laşi să poată gândi cu propria lor minte. Relaţia dintre nivelurile de putere nu trebuie deranjată în nici un sens, altfel indivizii încep să îşi piardă reperele cunoscute şi să reacţioneze ciudat. Bătrânica din Aghireş, venită la spital la Cluj, refuzată de doctor atunci când tocmai voia să-i lase în cabinet o plasă cu un cofraj de ouă şi câteva găini, se simte umilită doar pentru că în mintea sa ploconul său nu este îndestulător pentru cel vizat.
Ea nu concepe altă modalitate de raportare între cele două instanţe, pacientul este dator doctorului cu ploconul, după o normă cutumiară aproape de necontestat. Cealaltă umilinţă, de a se înjosi, plecată şi bolnavă, în faţa celui care şi-a făcut datoria conform conştiinţei sale medicale şi fişei de post, asta îi este cu neputinţă să o simtă.
***
Gata, şefu’, nu zic mai multe, nu intru la politice, uite ce a păţit Dîncu. Plus că iar se termină pagina...
