Ion Iliescu şi cei ce-l înconjoară politic, Văcăroiu, Iorgovan, Tărăcilă (etc.), nu reprezintă o soluţie pentru viitor, deşi rămân încă extrem de necesari pentru un partid care va trebui să-şi modeleze strategiile şi politicile ulterioare ţinând cont şi de această categorie a susţinătorilor şi votanţilor săi. Chiar Vanghelie, Oprişan sau Mazăre trebuie păstraţi pentru că indiscutabil reuşesc să adune voturi dintr-un alt bazin electoral, la fel, imposibil de abandonat unui PRM sau chiar PNG, care vine tare din urmă. Hrebenciuc şi ceilalţi combinagii politici sunt imperios necesari într-un partid parlamentar, dar jocurile lor nu trebuiesc substituite politicilor partidului, ci trebuiesc subordonate unei strategii generale acceptate de către conducerea executivă şi biroul politic.
Reformiştii din “Grupul de la Cluj”, deşi vor trebui să-şi asume rateul modernizării PSD, până la această oră, vor trebui să rămână motoare ale schimbării şi pe viitor, într-un partid care în cele din urmă va trebui să îmbrăţişeze, până în cele mai înţepenite şi anchilozate structuri, reforma. Marea problemă pe care o are însă în acest moment PSD, este liderul partidului.
Cu un Mircea Geoană care a reuşit să-şi confirme neputinţa şi inconsistenţa ca politician veritabil, cu un Ioan Rus din ce în ce mai atacat şi contestat în rândul social-democraţilor, cu un Ion Iliescu care se agită, dar doar asemeni unei fantome aparţinând unei alte epoci, fostul partid de guvernământ este în căutarea unui lider menit a-l contrabalansa pe Traian Băsescu.
Din păcate, în România, mitul tătucului atotputernic continuă să domine mentalul cetăţeanului şi alegătorului român, “echipa politică reprezentativă” din fruntea unei formaţiuni rămânând o himeră. Practic, România continuă să rămână tributară unui sistem de “real politic” în care liderul ales reprezintă locomotiva sau, din contră, balastul unei formaţiuni politice.
Pe acest fond, observăm de câteva zile o încercare aproape neverosimilă de a fi readus în discuţie un lider politic social-democrat, al cărui nume până mai ieri (din 2004 până saptămâna care a trecut) echivala cu linşajul politic. Adrian Năstase, liderul politic care a reuşit să contabilizeze cea mai spectaculoasă creştere şi decădere din istoria recentă a României, într-un singur an căzând de la un cvasi-suficient 40% în încrederea populaţiei, la doar 3%, se agită din nou. Este aproape incredibil, dar se pare că încă există câţiva “nostalgici”, sau doar visători, care-l văd pe Năstase o soluţie pentru “România
social-democrată”. Dacă au
existat fideli care să-şi închipuie că împăratul Napoleon se poate reîntoarce
din insula
Dar asta rămâne în sarcina istoricilor, pentru ca, chiar şi într-o Românie unde “el lider maximo” continuă să rămână dezideratul tuturor liderilor politici contemporani, chiar dacă nedeclarat, Adrian Năstase nu mai merită nici măcar să spere să se reîntoarcă! Numele său este confundat încă cu corupţia la cele mai înalte cote, cu dispreţul profund pentru simplii cetăţeni, subordonaţi politici şi chiar colegi din conducerea partidului, cu rapacitatea, arghirofilia şi avariţia ajunsă la cote incredibile.
Năstase este sinonim cu scăderea încrederii cetăţenilor României în forţa instituţiilor statului, care au devenit de la an la an, în timpul guvernării sale, din ce în ce mai slabe. Cu renaşterea unei adevărate “camarille” de tip Carol II-lea, în care doamna Dana, Bitner, Petrache, acelaşi Cocoş, Finiş, Sindie şi alţii reprezentau adevăratul Guvern al României! Nimeni nu mai ştia dacă deciziile cu adevărat importante se luau în şedinţele de guvern sau în bucătăria reşedinţei premierului!
Dar poate primul dintre păcatele fostului premier al României a rămas în amintirea presei, a cetăţenilor, a colegilor de partid şi a tuturor celor cu care venea în contact, aroganţa infinită pe care o afişa Adrian Năstase. Puterea transformă chiar şi caracterele foarte puternice, din câte se pare, iar puterea absolută transformă şi urâţeşte în mod absolut! Cei care încearcă readucerea lui Năstase în prim-planul scenei politice riscă să-şi atragă asupra lor toată lipsa de încredere şi antipatia pe care a generat-o acest personaj în ultimii trei ani!
PS: Niciodată nu voi înţelege cum un om dotat cu o inteligenţă remarcabilă, rafinat, cultivat probabil mai mult decât orice politician român din zilele noastre, abuzând de o erudiţie reală, dotat cu calităţi care-l recomandau ca un lider ce merită respectul concetăţenilor săi, a reuşit să fie realmente ucis de propriile slăbiciuni, defecte şi apucături! Mai rar ca într-un singur om să sălăşluiască în asemenea măsură un demon al cunoaşterii alături de unul al imbecilităţii, ratării şi păcatului trufiei absolute!
