Şi cum mitologiile nu au nimic cartezian, cel puţin în cazul Clujului, această mitologie trebuie “raţionalizată”, pentru a putea face judecăţi, analize sau interpretări. în cazul Clujului aceste interpretări, din nenorocire, nu ascultă de logica obişnuită.
Dacă luăm în calcul fondul pe care deja s-a “instalat” oraşul, - adică un “miez” dulce, în jurul căruia s-au adunat precum albinele zeci de firme puternice, unele chiar giganţi ai tehnologiilor de vârf pe plan mondial, dar şi următorii zece-douăzeci de ani, cu prognoze dintre cele mai optimiste, în ce priveşte dezvoltarea lui, având ca axă una dintre cele mai prestigioase universităţi, “UBB”, ar trebui să vedem în mediile de afaceri autohtone o deschidere spre diverse forme de asociere, de construcţii comune, aşa cum ar şi fi de aşteptat pentru un oraş în plină ascensiune economică.
Dar pentru că am vorbit mai sus de mitologie, iată că oraşul “de pe Someş” face posibil ca din timp în timp să se facă simţită deasupra a tot ce merge bine o amintire tristă, o mitologie pe care orice istorie şi-ar dori-o trecută: mitologia grofului.
Pentru cei care ştiu să observe dincolo de ecranele televizoarelor, de materialele de pe site-urile de ştiri şi printre rândurile articolelor din ziare nu e o noutate. Şi, de fapt, nu trebuie să fii un rafinat al istoriei (clujenii mai mult decât alţi români sunt mai sensibili la aceste “amintiri” nu foarte îndepărtate), să observi că groful de altădată a fost şi este prezent acum şi aici.
Groful modern asemeni celui de odinioară vrea tot. Vrea să stăpânească oraşul, vrea să cumpere tot pământul care se poate cumpăra, îşi doreşte ca cele mai bune afaceri din zonă să fie ale lui, vrea să aibă de partea sa toţi politicienii care se află la putere.
Nu se fereşte să-i cumpere, la o adică, iar odată politicienii câştigaţi, groful modern al Clujului are, pe de o parte, asigurată protecţia împotriva justiţiei, dar şi liniştea că în legătură cu averea construită (tot) din proprietatea Statului nu-l va deranja nimeni.
Deasemeni, vrea ca toţi aceia care îi ameninţă în vreun fel statutul de grof să fie compromişi, doborâţi, anihilaţi, cu orice preţ. Pe care acesta e dispus să-l plătească, oricât de mare ar fi. Numai că democraţia clujeană nu pare să mai permită o astfel de mitologie agresivă.
Asta s-a demonstrat cu câtăva vreme în urmă, în cazul PUNR – Banca Dacia Felix – Funar, acesta din urmă fiind un caz aparte, de grof primitiv, patologic şi destul de “lumpen” deservit de o categorie de politicieni de acelaşi calibru, devenit din “stăpânul” Clujului un biet parlamentar care mai există în mentalul colectiv, doar mulţumită personalităţii lui Vadim Tudor.
Deşi groful clujean post-Funar este mai bogat, mai rafinat şi mai versat, el este “servit” de acelaşi gen de indivizi minusculi, care nu cred nici în onoare, nici în prietenii sau principii, ci doar în propriile avantaje materiale imediate.
Fapt care va face din căderea oricărui grof care visează să-şi “bage Clujul în buzunar” şi să-i distrugă pe toţi ceilalţi, consideraţi periculoşi, doar un fapt “de drept comun”, ca oricare eşec. Cât despre politicieni, aceştia vor rămâne întotdeauna la fel: pentru ei căderea unui grof nu înseamnă decât o pagubă colaterală.
