O personalitate a istoriei: Nicolae Bocșan

Nicolae Bocșan se identificase într-atât cu instituția pe care o slujea, încât mi-e greu să scriu despre el la trecut. Resimt însă mai mult decât datoria de a-l evoca precum a fost - o personalitate care a lăsat, discret, dar ferm, înfăptuiri benefice.

Ne-am cunoscut în vremea studenției, fără să ne cerem vreun favor, cum se leagă mai nou prieteniile. Relațiile noastre au fost reglate în puține cuvinte, pe baza înțelegerii pe care fiecare o avea despre misiunea celui care parcurge studii universitare. Atunci când, în tumultuoșii ani 1968-69, studenții manifestau în favoarea schimbărilor, prestigiosul decan al Facultății de Istorie și Filosofie, istoricul Camil Mureșanu, spunea că studenții de la Filosofie sunt cu un cap deasupra celorlalți. I-am răspuns că studenți de la Istorie, ca Nicolae Bocșan, fac parte din același curent, al celor dedicați cauzelor obștești. Împreună am condus studențimea facultății, care era atunci senzorul evenimentelor și dădea tonul în studențimea clujeană.

Aveam să ne regăsim în aceeași facultate după ce Nicolae Bocșan parcursese un stagiu la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca. Mentorul său, rectorul Ștefan Pascu, a socotit, pe bună dreptate, că un tânăr de rară pasiune pentru istorie, gata să scotocească până la capăt biblioteci și arhive, va profita profesional de un asemenea stagiu, înainte de venirea în catedră. Ceea ce s-a și întâmplat. Nicolae Bocșan a devenit un istoric opus tipului de vorbitor despre evenimente, cu precare legături cu arhivele și documentele istorice, care avea să prolifereze. El s-a preocupat constant de cuprinzătoarea cunoaștere și parcurgere a izvoarelor. Peste ani, m-am bucurat să aflu de la istorici americani și germani că scrierile sale de punere în relief a iluminismului transilvan și bănățean și apoi scrierile de istorie bisericească sunt de vârf în România și constituie prețioase surse pentru istoriografie.

Mulți istorici și filologi clujeni au luptat pentru trimiteri în străinătate. Ca istoric, Nicolae Bocșan nu era dintre cei trimiși la lectorate - la care nici nu s-a înghesuit, de altfel. Putea să aibă orice lectorat sau trimitere în exterior, dar a preferat cercetarea istorică propriu-zisă. El reprezenta un profilul istoricului care are legătură cu documentele, spre deosebire de cel care speculează în marginea acestora sau de cel care recomandă metodologii, fără a scrie istoria. Dacă facem bilanțul acelor lectorate și trimiteri nu putem să nu constatăm că intuiția lui Nicolae Bocșan cu privire la importanța epuizării arhivelor a fost confirmată. Din lectorate și trimiteri în exterior nu a ieșit mare lucru, căci nimic nu poate înlocui travaliul personal neostenit și documentarea exhaustivă în arhive. Comentariile la ecourile evenimentelor istorice sau, în multe cazuri, volumele colective nu fac istoria ce contează pentru cititorul matur de pretutindeni. Iar contactele internaționale, oricât de fecunde ar fi, nu suplinesc acel travaliu.
Dedicarea profesională a făcut ca, în urma cotiturii istorice din 22 decembrie 1989, Nicolae Bocșan să nu aibă motive de îngrijorare în ceea ce-l privește. Istorici din generații mai vârstnice ajunseseră, înainte, în funcții politice și le exercitaseră cu zel, alții, mai noi, se înrolaseră voios în propaganda oficială ce avea istoria ca vîrf de lance. Nicolae Bocșan a stat la distanță de acestea urmându-și cercetările. "Compromisul istoricilor" din timpul ceaușismului nu l-a prins în torentul lui, încît Nicolae Bocșan a putut privi încrezător schimbarea de regim.

În 1990, am ajuns din nou în tandem, fiind aleși subsemnatul ca decan, respectiv Nicolae Bocșan ca prodecan al Facultății de Istorie și Filosofie. În mandatul nostru și în deschiderile de atunci s-a organizat cea mai puternică facultate de științe sociale din România - cu Istorie, Filosofie, Psihologie, Defectologie, Pedagogie, Sociologie, Asistență Socială, Politologie ca secțiuni și catedre. Atunci Istoria s-a ramificat mai mult ca oricând înainte și a ajuns în forma în care există, în mare, și acum. Celelalte specializări au luat repede avânt. Personalități de primă mărime ale istoriografiei, sociologiei și filosofiei - istoricul Keith Hitchins, sociologul Georg Weber, filosoful Manfred Riedel, mai târziu medievistul Jacques Le Goff, filosofii Richard Rorty și Paul Ricoeur, psihologul Ulrich Neisser - ne-au vizitat pentru a sprijini instituția. Elanul de atunci al facultății s-a resimțit mulți ani, nu doar în facultate și nu numai în Cluj-Napoca.
După doi ani, am trecut în funcția de prorector al Universității Babeș-Bolyai responsabil cu "Cooperările internaționale", iar Nicolae Bocșan a fost ales decan al Facultății de Istorie și Filosofie. El a exercitat un decanat prodigios, cu deschidere sistematică și angajament neobosit spre înnoire și cooperări internaționale. Fiecare dintre specializări s-a bucurat de o atmosferă stimulativă de lucru, a fost sprijinită și s-a dezvoltat de la o zi la alta, iar decanul a fost susținut.

Din nefericire, după mandatul lui Nicolae Bocșan a urmat un declin al facultății, care nu a mai fost curmat. Lecția ce s-a putut învăța este că o pregătire în istorie în condițiile neglijării economiei, sociologiei, filosofiei, antropologiei nu dă rezultate competitive. Rectorul Constantin Daicoviciu explica la un moment dat scăzuta creativitate universitară prin manipularea angajărilor de personal. Maladia a revenit. S-a dovedit din nou că acolo unde egoismul propriei aranjări câștigă teren chiar la lideri, instituțiile intră în criză. După decanatul lui Nicolae Bocșan, psihologii, sociologii, politologii, pedagogii au plecat din facultate și nu au mai revenit.

Ca decan, așa cum atestă documentele de arhivă, Nicolae Bocșan a susținut cu o voce inconfundabilă inițativele majore care au reformat Universitatea clujeană. El a sprijinit măsurile Rectoratului și hotărârile Senatului care au schimbat în mod salutar Universitatea după 1993 și au pus-o pe direcția sincronizării în adâncime: reorganizarea programatică pe profil multicultural odată cu Charta (1995); noua structurare a facultăților, începută prin crearea facultăților de Educație Fizică (1993), Teologie Reformată (1994), Geografie (1994), Studii Europene (1994), Bussines (1994), Științe Politice (1996); reorganizarea catedrelor; crearea Consiliului Cercetării Științifice (1994); reorganizarea publicațiilor; reforma curriculară; extinderea învățării limbilor moderne și crearea limbilor moderne aplicate; înființarea centrelor culturale internaționale, începând cu Centrul Cultural American (1994), Centrul Cultural German (1994), Biblioteca Britanică (1994), Centrul Culturat Italian (1995) și altele; lansarea programului cuprinzătoarei modernizări a infrastructurii; readucerea la universitate a profesorilor care predau în multiple universități.

În urma alegerilor din 1996, Nicolae Bocșan a trecut, ca prorector, în Rectoratul pe care îl preluasem în 1993. În răspunderea sa directă intra domeniul "Cercetare științifică și publicații". Cu puțin timp în urmă înființasem Editura Cluj University Press (1994), Centrul de Biofizică (1994), Institutul de Studii Iudaice (1995), Institutul de Istorie Orală (1996), Institutul de Electrochimie (1996), Institutul de Administrare a Întreprinderilor (1996). Cu contribuția noului prorector, la acestea s-au putut adăuga încă multe: Editura EFES (1998), crearea Bazei Beliș (1999), restructurarea Grădinii Botanice (1999), refacerea Castelului Arcalia (2000), restabilirea Institutului de Psihologie (2001), crearea Centrului de Biologie Moleculară (2001), a Centrului de Studii Biblice (2001), a Institutului de Cercetări Experimentale Interdisciplinare (2002), Institutul Limbii Romîne (2009) și altele. S-a realizat, se poate spune, cu toate probele la dispoziție, a doua perioadă postbelică majoră de echipare competitivă a laboratoarelor, după cea atinsă în prorectoratul lui Ioan Ursu, iar cercetarea științifică din Universitate a fost ridicată hotărât la o organizare competitivă, care a rămas până astăzi.

Împărtășeam, toți actorii situației, convingerea că universitatea pe care o preluasem, ca generație, are nevoie de înnoire profundă și am căutat, cu toată energia, să o înfăptuim. Cei din Rectorat, rector și prorectori, veneam după experiențe de funcționare ca decani sau șefi de catedră, toți știau ce este de făcut și cum să-și coordoneze eforturile. Nimeni nu avea domenii rezervate, încât să se sustragă răspunderii pentru întreaga instituție: toți exercitau reprezentarea Universității și fiecare trebuia să vină cu inițiative de reformă în diferite domenii. Normalizarea organizării facultăților - adăugând facultățile de Teologie Romano-Catolică (1995), de Psihologie și Științele Educației (1996), de Sociologie și Asistență Socială (2001), de Știința Mediului (2002), de Teatru și Televiziune (2005) și instaurând autonomia funcțională a tuturor facultăților; crearea Colegiilor Universitare din Transilvania, începând cu Sfântu Gheorghe (1997), Bistrița (1997), Gheorghieni (1997), Sighetu Marmației (1998); redesenarea catedrelor și departamentelor și completarea personalului; primenirea rețelei institutelor și centrelor de cercetare; transformarea universității clujene într-un centru de reuniuni internaționale recunoscut au fost printre marile acțiuni. Puțini s-au angajat cu atâta devoțiune și pricepere, precum a făcut-o Nicolae Bocșan, în operațiunea salutară de sincronizare instituțională.

Perioada maximei dezvoltări de până acum a Universității clujene, cea din 1993-2012 (atestată de documente și parțial sintetizată în Ovidiu Ghitta, coord., Istoria Universității Babeș -Bolyai, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012, pp.299-384) l-a avut pe Nicolae Bocșan printre decidenții care au asigurat această dezvoltare. Culminația întregului process - care a fost reușita exemplară a organizării la Cluj-Napoca, de către Universitatea Babeș-Bolyai a conferinței continentale (EUA) a universităților (2003), cu tema Joint Degrees, sau vizitele liderilor universitari din Europa și SUA sau vizitele liderilor internaționali - l-a avut pe Nicolae Bocșan printre contributori. El a fost omul jovial, grav în asumarea răspunderii proprii, care duce lucrurile până la capăt, pe priceperea și angajamentul căruia se putea conta.
În 2004, nu a fost dificil să-l susținem pe Nicolae Bocșan pentru succesiunea la funcția de Rector. Cea mai mare parte a universitarilor l-au susținut. Aceasta chiar în situația în care decanii erau atunci aleși de facultăți, nu numiți, și nu erau astfel, prin forța lucrurilor, servanții celor care îi numesc.
Cu aceeași devoțiune pilduitoare, Nicolae Bocșan a asigurat, ca rector, ducerea mai departe a proiectelor. Doar un exemplu, dintre multele ce se pot da (vezi Andrei Marga, Anii înnoirii. Reforma universității clujene 1993-2012, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2014), acțiunea de integrare universitară a teologiilor, care, în timp, a adus la Cluj_Napoca, personalități ale scenei teologice mondiale, de la Scouteris la marele rabin Sirat al Parisului, de la Pannenberg la cardinalul Angelo Scola, de la cardinalul Kasper la cardinalul Erdö și cardinalul Schönborn, ca să limităm enumerarea, a avut în Nicolae Bocșan un susținător activ.
Pe fondul pe care instituția a continuat să rămână la nivelul dezvoltării fără precedent, noul rector a trebuit să o apere în fața a două noi fenomene. Este vorba, pe de o parte, de curentul ce urmărea desfacerea organizării date de Charta din 1995 și de curentul vânzării de "servicii" universitare. Nicolae Bocșan a apărat onest, argumentativ și energic instituția și valorile ei de bază.

Nicolae Bocșan s-a dedicat fără contenire acestor valori. El a refuzat constant să se folosescă de meritele altora și să și le atribuie, el nu a vrut să facă turism academic, nici să obțină titluri, deși putea să le aibă, și nici să profite comercializând ceea ce ținea de datoria sa publică. Un bun simț bănățean, o intuiție practică a justeței și un simț dezvoltat al răspunderii i-au procurat prețuirea celor care îl cunoșteau.
Nicolae Bocșan a exercitat cel mai lung prorectorat din istoria universității la Cluj. În 2008 a preluat prorectoratul responsabil cu "Administrația și investițiile". O evaluare, fie și indirectă, a ceea ce a realizat am găsit-o la vizita unui fost consilier al președintelui Ronald Reagan. După ce a văzut infrastructura instituției, acesta a remarcat: sunteți supraechipați, dar țara voastră nu are politică a cercetării și dezvoltării. Evaluarea era, cred, grăitoare în ceea ce privește efectul acțiunii multora, la loc de frunte fiind, de asemenea, Nicolae Bocșan.

Printre acțiunile ultime de care a răspuns direct, ca prorector, au fost contribuția Universității la construcția "Cubului" de la Psihologie (2011) și elaborarea proiectului modernizării Parcului "Juliu Hațieganu", împreună cu directorul Bujor Câmpeanu, proiect pe care l-a dus până la obținerea aprobării de finanțare la Bruxelles (2011). Grija pentru patrimoniu, împotriva comercializării și corupției ce aveau să inunde instituțiile în anii ce au urmat, a fost constantă la el. Ea venea, indiscutabil, dintr-un patriotism ce nu se exprima în mari vorbe, ci în gesturi curente, de participare la construcția a ceva durabil, în interes obștesc, în realitatea vieții.

După ce, în 2010, a intrat în premieră printre universitățile din țară, în lista candidaților la primele 500 de locuri în clasamentul universităților de la Shanghai, Universitatea Babeș-Bolyai a fost plasată pe ruta sporirii competitivității. S-au pus în aplicare multiple inițiative, chiar dacă se știe că măsurile dau rezultat în 4-8 ani, dar fără să se cadă în eroarea curentă astăzi de a confunda valoarea cu mijloacele de măsurare. Corelat, Universitatea a fost lansată pe ruta studiilor tehnologice , prin crearea Institutului de Tehnologie (2008) și dezvoltări în diferite facultăți. Interacțiunile cu economia, administrația și cultura, dar și cu exteriorul țării au preocupat în mod aparte. Crearea Institutului Confucius (2009), a Centrului Americii Latine (2010) și a Centrului Cultural Rus (2009) s-au adăugat la înfăptuirile acelei perioade.
Universitatea Babeș Bolyai a făcut în 1993-2012 cele mai mari investiții în infrastructură de la crearea universității la Cluj, iar în materie de cămine a construit cel mai mult după organizarea Campus-ului Hașdeu, în anii șaizeci. Au fost construite, la inițiativa Rectoratului, unsprezece clădiri noi (între care FSEGA, Complexul Sportului XXI, Campusul Sfântu Gheorghe), au fost recuperate de drept patru clădiri, s-au achiziționat, din resurse proprii, zece clădiri, s-au preluat de la autorități centrale și locale șapte clădiri. Toate clădirile universității au trecut prin modernizări, toate unitățile (facultăți, institute, colegii universitare) au căpătat propria infrastructură. Nicolae Bocșan a fost parte a acestei acțiuni de pondere istorică, care s-a încheiat cu proiectarea și construcția Facultății de Teologie Ortodoxă.
Foarte probabil, Nicolae Bocșan nu a dorit să fie erou. Ținea de moderația lui. Dar aceasta nu l-a împiedicat să-și spună opinia argumentativ și responsabil. Respingerea legii învățământului din 2011, care avea să producă atâta rău în țară, l-a aflat printre cei care, fără ostentație, dar cu hotărâre, au arătat că România merită o soartă mai bună. Deplângea declinul ce a urmat. Nicolae Bocșan a fost, la rândul său, printre ultimii exponenți publici care aveau concepție elaborată și își spuneau părerea fără a se întreba ce câștigă sau pierd.

Nicolae Bocșan fost un om sensibil și generos, care, din diferite poziții, i-a ajutat pe istorici. Foarte mulți îi sunt, obiectiv, îndatorați. El a reacționat cu blândețe sau pur și simplu nu a reacționat când unii dintre cei pe care i-a format i-au întors spatele, după un obicei incalificabil, din momentul în care a refuzat să forțeze reglementările spre a-i satisface. O înțelepciune bazată pe reținere și răspundere pentru urmări l-a călăuzit, împreună cu conștiința mereu vie a ierarhiei curate a valorilor.

Discreția lui Nicolae Bocșan ascundea o profunzime de care este nevoie oricând. Nu numai că a studiat iluminismul, dar a reprezentat el însuși o concepție axată pe valori ale iluminismului - libertatea persoanei, justiția în relațiile dintre oameni, veracitatea exprimărilor. Știa că persoana verticală și responsabilă este soluția, chiar dacă în jur se înmulțeau semnele degradării. Prin dispariția lui Nicolae Bocșan s-a diminuat efectivul de personalități reale din jurul nostru și s-a stins un focar important de exigență naturală și de cultivare a răspunderii.