Privit la suprafaţă, gestul politicianului pare doar o răbufnire de orgoliu sau/şi răspunsul faţă de mitocănia conducerii unui partid aflat, poate, în cea mai acută zonă gri a existenţei sale, la adresa unui profesionist demonstrat al politicii europene, care a întors spatele, elegant, unui abject sistem clientelar, pus în slujba celui mai slab preşedinte al PSD din toată istoria lui.
în spatele acestei “întâmplări” se ascunde un adevăr pe care nu mulţi din cei care analizează faţetele ascunse ale politicii sunt dispuşi să-l accepte. Anume acela că stilul de a face politică (şi, de fapt, de a fi, pentru că… “le style c’est l’homme!) al ardelenilor nu pare, şi este din ce în ce mai evident, să “compatibilizeze” cu cel al altor zone geografice, mai ales cu cel al politicienilor din teritoriile puternic influenţate de-a lungul timpului (atât în rău, cât şi în bine) de turci, tătari, ruşi sau fanarioţi.
Există ceva tragic în existenţa personajelor din Ardeal care s-au ambiţionat să facă parte, după 1989, din “elita” politicii “de vorbe” construită în pripă în capitala României. Un tragism câteodată comic, câteodată cu aer de vodevil, dat întotdeauna de o anume gravitate, amintind adeseori de mâhnirile unor Iuliu Maniu, Octavian Goga, V. V. Tilea sau Ion Hudiţă. Trecând peste timp, actualitatea nu face decât să confirme ceea ce ne spun, din pagini de jurnal, cei numiţi mai sus.
Unde sunt carierele politice mai mult decât promiţătoare ale d-lui Vasile D\ncu, Ioan Rus, de la PSD, în care atâţia ardeleni şi-au pus speranţe? Autoexilaţi la Cluj, par mai scârbiţi ca niciodată de mersul propriului partid. De ce a fost ignorat tot timpul liberalul Nicoară, de ce nu se “vede” deputatul clujean Horia Uioreanu, Lucia Morariu, de la Turism, de ce nu se vede Liviu Radu, sau consilierul premierului pe probleme de agricultură Mircea Chertes?
Iar dacă ne îmbătăm cu apă rece crezând că la PD lucrurile stau altfel, doar pentru faptul că dl. Emil Boc, primarul Clujului, conduce partidul, suntem în eroare. Nu cred că vreun politician şi-ar dori să schimbe locul cu acesta. Cu colegi de partid “iubitori” precum Băsescu, Videanu sau Radu Berceanu, viaţa unui Boc sau a unui Daniel Buda nu poate să fie decât o tensiune continuă.
Ce a rămas şi ce va rămâne după ce s-au însumat toate zbaterile, după ce s-a tras linie sub miile de kilometri pe ruta Cluj-Bucureşti, sub toate reţetele de medicamente şi sub toate nopţile pierdute ale acestor domni? Poate că doar dorinţa şi uneori putinţa realizată de a scoate la lumină, cu maxime eforturi, ocolind intrigi şi interese de tot felul, propriul oraş - Clujul şi propria Regiune – Transilvania.
Probabil că într-un viitor apropiat, acela al Euroregiunilor, experienţele acumulate în propriile partide îi vor obliga pe aceştia la a încerca să gândească împreună, ardeleneşte. Cu atât mai mult cu cât doctrinele politice asumate (degeaba) de majoritatea partidelor par a nu mai însemna mare lucru.
Nu cred că în istoria post-decembristă a României s-a văzut vreodată mai clar ca acum nevoia de a avea un Partid al Ardelenilor, cu toate că din timp în timp, aparent întâmplător, “elita” boierilor minţii (de la Bucureşti şi Iaşi) a avut grijă să se pronunţe împotriva unui astfel de demers politic, atât de aşteptat într-o Transilvanie fie ea chiar şi … “subiectivă”.
