După cum, la polul opus, aşa cum arată abundent ceea ce se petrece în jur, sunt odrasle fără talent, din familii ce ocupă vreo poziţie publică importantă, care, după ce trec printr-o educaţie sumară şi nu strîng vreun merit, ajung să succeadă părinţilor. Între cei doi poli sunt, apoi, felurite combinaţii, de la talente prodigioase, care eşuează pentru că nu şi-au găsit îndrumătorii potriviţi sau nu au întreprins un efort sistematic sau, pur şi simplu, din neşansa de la un moment dat (cum a fost blocarea posturilor instituţiilor din 1980 sau din 2009!), la reuşite de carton datorate contextelor permisive (precum surplusul de joburi ofertate la lansarea unor specializări fără tradiţie în universităţile din România anilor 1990 sau relaxarea criteriilor profesionale în vreme de confuzie). La noi s-a ajuns, din păcate, la efective recorduri. Astfel, nu de mult, cineva fără pregătire şi experienţă de organizare a putut înscrie în cartea de muncă, drept primă angajare, funcţia de ministru, iar persoane care nu au condus în viaţa lor cel puţin o echipă de volei au devenit demnitari, după cum, prea frecvent, se ajunge la ratarea efectivă, uneori pe bandă rulantă, a unor minţi strălucite, sau, invers, la ocuparea posturilor de decizie de mediocri docili (un proverb spaniol spune: "să te ferească Dumnezeu de mediocrul asiduu care decide asupra ta"!), cum se întâmplă în actuala confuzie de valori, când mulţi oameni nepotriviţi ocupă vizibil locuri nepotrivite.
Îmi vine în minte tipologia carierelor gândindu-mă la Jean Bălin, mult preţuitul coleg de generaţie, care i-a uimit pe cei care l-au cunoscut prin neobişnuita sa înzestrare şi căruia elevii săi, din teritoriul mereu prolific în talente şi ardentă pasiune pentru cultură al Maramureşului istoric, îi dedică acum un volum, la şapte ani de la brusca lui dispariţie. Ne-am întâlnit în momentul mişcărilor studenţeşti din jurul lui 1968, ca studenţi în primii ani, el la Filosofie şi Pedagogie la Bucureşti, eu la Filosofie şi Sociologie la Cluj. După 1964, Facultatea de Filosofie atrăgea din nou vârfurile absolvenţilor de liceu, iar contextul favorabil neconformismului unei noi generaţii avea răsfrângeri şi în România. Remarca lui Hegel, după care, în vremuri ce promit revoluţii, oamenii ajung să se manifeste conduşi de raţiune (marele filosof o spunea chiar mai frust - trăiesc cu capul!), era asumată efectiv, iar Filosofia dădea tonul în unversităţi. Filosofii erau partea cea mai dinamică a studenţimii, încât şi la Cluj, cel mai respectat dintre decanii universităţii de atunci, folosind aceeaşi metaforă, exclama: "aceşti studenţi sunt cu un cap peste alţii". Noii iubitori de înţelepciune urmau chemarea pe care profesorii le-o lansau (la Cluj, de exemplu, D.D.Roşca, ca şi alţi câţiva, din noile generaţii), la cultivarea a ceea ce se numea atunci, cu o expresie uşor discutabilă, "gândirea creatoare". "Eşti în stare de gândire proprie, exişti, altfel schimbi cariera" - era maximă curentă la Filosofie.
Venit dintr-un liceu de bună tradiţie din Sighetul Marmaţiei, etalînd de fiecare dată talentul său artistic şi speculativ (în sensul bun!), Jean Bălin uimea prin inteligenţa lui scăpărătoare şi a devenit repede un centru de coagulare a comilitonilor. Vârfurile studenţilor de la Filosofie din Bucureşti, Cluj şi Iaşi se reuneau atunci periodic în simpozioane pentru a dezbate ce este de făcut în societate, iar el se afla printre aceştia. Mulţi au intrat atunci în publicistica naţională (personal, am debutat cu un text despre Teillhard de Chardin). Jean Bălin aparţinea grupurilor mai radicale, făcând între timp joncţiunea cu cercurile bucureştene de tineri strânşi în jurul intelectualilor perioadei interbelice tocmai eliberaţi din închisori, din relatările cărora a profitat întărindu-şi cultura şi criteriile de selecţie a valorilor. Spirit nestăpînit şi ironic, el nu s-a ataşat, cum se întâmplă cu mulţi tineri şi astăzi, acelei "drepte" ideologice dogmatice şi ignorante, ce este în România, de obicei, mai mult o modă, decât o gândire serioasă, ci, asimilând existenţialismul şi structuralismul aflate în vogă pe atunci, s-a îndreptat spre un democratism exigent.
Toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Jean Bălin au apreciat anvergura aparte a minţii sale strălucite - dotată cu lecturi de bază bine însuşite, capabilă de asocieri surprinzătoare şi de intuiţii şi idei ce scoteau discuţiile din convenţie şi rutină. După o perioadă de profesorat la un liceu din Sighetu Marmaţiei - în care, pare-se, a devenit un fel de Socrate printre elevi, care îl înconjoară şi astăzi, prin forţa lucrurilor postum, cu o preţuire evlavioasă - cineva l-a readus în Bucureşti. Aici s-a angajat în remarcabila, în scrieri şi personalităţi, Catedră de filosofie de la Politehnica de atunci. Destui dintre cei care îl cunoşteau nu agreau neapărat ţinuta sa incorigibil boemă şi dispoziţia ludică a unora dintre exprimările lui Jean Bălin, dar oricine l-a întâlnit, chiar şi rivalii, acceptau că înzestrarea sa era neobişnuită. De aceea, unui spirit estet, cum era el, i s-a încredinţat să predea inclusiv disciplina atât de riguros organizată a logicii, clasice şi neclasice. De aici au rezultat şi contribuţiile sale în silogistică, ce merită o examinare distinctă, împreună cu eseurile sale.
Datorită unor aprecieri similare, Jean Bălin a fost numit ambasador al României în Regatul Marocului. Mult timp nu păruse să fie dispus la disciplina protocoalelor şi să exercite cu vreo pasiune un rol care are laturile lui de convenţionalism şi birocratism. Dar a făcut-o cu pricepere şi succes, în pofida acestei impresii. Destul de devreme, ca urmare a aceleiaşi preţuiri a culturii şi a spiritului său mobil şi inventiv, Jean Bălin şi-a câştigat prieteni în ierarhia puterii de la Rabat, încât a exercitat cu demnitate, dar şi cu rezultate vizibile, rolul de ambasador al ţării sale.
Revenit într-o profesură universitară de filosofie la Bucureşti, Jean Bălin şi-a reluat reflecţiile asupra temelor de politică şi cultură, cu toate energiile şi capacităţile sale. Ne-am revăzut după câţiva ani şi mi-am dat seama că doar o aură de sporită gravitate, în sensul cel mai profund, trecuse peste el, care avea ca efect o privire filosofică mai sistematizată asupra a ceea ce este. Mi-a solicitat să-l sprijin, ca rector, să-şi mute conducerea de doctoranzi de la Bucureşti la Cluj, ceea ce am şi făcut cu toată încrederea, având în vedere faptul că la universitatea clujeană, de la Liviu Rusu şi Dumitru Isac încoace, estetica şi teoria artelor, poate cu notabila excepţie a lui Mircea Muthu, au rămas, în mod fatal, cu prea puţine legături cu lumea artiştilor şi slab reprezentate. Jean Bălin satisfăcea foarte bine o nevoie clară din programele Universităţii Babes-Bolyai, pe care el s-a angajat neîntârziat să o acopere cu profesionalism ireproşabil.
Din nefericire, timpul nu a mai avut răbdare nici cu el, încât, în plina sa relansare la Cluj, am aflat într-o dimineaţă că inima lui Jean Bălin a încetat să mai bată. De atunci, despre el nu mai putem discuta decât la trecut. O fac cu regret, şi acum, la şapte ani de la dispariţia sa timpurie, dar şi cu convingerea că printre noi el a fost un tânăr înzestrat neobişnuit, venind dintr-o familie obişnuită (chiar dacă el revendica, poate pe drept, o ascendenţă în istoria nobiliară maramureşană, ce nu mai avea de fapt decît valoare istorică), care s-a clădit pe sine cu efort şi sub îndrumarea unor dascăli cu vocaţie, într-un context promiţător, fără a fi neapărat generos. În tot ceea ce a fost Jean Bălin, a contat valoarea sa personală, pe care nici cei care l-au privit mai curînd critic nu i-au tăgăduit-o. Iar asupra destinului său merită să ne oprim şi să reflectăm din nou, şi în acest moment istoric de gravă criză a valorilor din România, în care se resimte din plin şi acut nevoia de valori veritabile.
