Se mai miră cineva cum pe d-l preşedinte nu-l deranjează deloc jenantele osanale care i se aduc săptămânal, dacă nu chiar zilnic de către “lăudătorii” de profesie ale căror nume nici nu consider necesar să le mai menţionez? Este, însă, pe de o parte de remarcat că aceştia sunt răspândiţi în toată viaţa publică românească, şi pe de alta că numărul şi abjecţia acestora au depăşit cu mult în anvergură şi stilistică era Adrian Năstase, ba chiar uneori şi lăudătorii lui Nicolae Ceauşescu pălesc în faţa omagierilor noilor lingăi prezidenţiali.
Pornind de la umilele marionete din cele două partide ale preşedintelui, care se fac de râs seri de-a rândul pe la talk-show-uri încercând să transforme în idee genială fiecare icnet scremut al d-lui Băsescu, sau să caute scuze pentru orice “mitocănie profundă” a acestuia, trecând prin categoria gazetarilor de casă, aceşti “langue de velours” ai fundului prezidenţial, ca să terminăm “di granda”, amintind şi de marii gânditori, filosofi, eseişti şi analişti – aceste măşti ale conştiinţei neamului -, care girează din plin comportamentul deviant, antisocial şi, în fond, antiuman al preşedintelui, remarcăm o nesimţire generală.
Aceea care face un om să nu se mai uite în oglindă, să nu mai privească în ochii familiei, ai prietenilor, de a nu mai ţine seamă de judecata celor care te citesc, te ascultă şi te văd la tv. Bunăoară nu pot să-mi imaginez cum se simt toţi aceşti lingăi ai d-lui preşedinte (e drept, am folosit de prea multe ori cuvântul “lingău”, dar, cu scuzele de rigoare, altul mai bun nu găsesc) în mijlocul propriilor familii sau al grupului de apropiaţi, după ce elogiază sau justifică vreo aberaţie a “marelui conducător”.
Oare filosofii şi intelectualii cunoscuţi aflaţi în slujba preşedintelui se întreabă vreodată cum se simt cititorii lor, aceşti oameni simpli - este şi cazul meu! - care altă dată i-au admirat sincer, acordându-le toată încrederea şi care văd repetându-se acum, la atâţia ani după 1989, istoria cu Păuneştii lui Ceauşescu? Probabil că nu fac asta niciodată (nici în cele patru-cinci minute dinaintea somnului, când între tine şi gândul tău nu mai încape nimic) şi desigur că au uitat că maestrul lor de la Păltiniş a preferat să moară sărac.
Ei au ales să mânjească lacrimile unui popor în căutarea propriei identităţi, girând moral un tip de politician care nu are nimic de-a face cu democraţia, cu educaţia, cu bunul simţ sau cu respectul. Prin acest gir, domniile lor legitimează de fapt ura, “democraţia originală” a lui Iliescu şi, în ultimă instanţă, dorinţa de putere a unui om aparţinând mai mult Americii de Sud, decât Europei.
Iar cadavrele pe care calcă acum d-l preşedinte, în ovaţiile “conştiinţelor neamului”, le vor cere şi lor socoteală, într-o zi. în ziua aceea, în care românii se vor fi dumirit de cacealmaua “schimbării clasei politice” lansată de la Cotroceni.
în ziua în care se va releva planul adevărat al d-lui Băsescu, acela de a schimba clasa politică cu una care să-i fie obedientă, chiar cu partidul unic, dacă naţia permite, şi când toată societatea civilă va fi înţeles, de voie, de ne-voie, că rolul ei nu mai este, ca în ţările civilizate, să fie doar critică la adresa oricărei puteri, ci să se transforme în societate civilă a partidului şi a preşedintelui, aşa cum am mai avut…
