Odatã cu expansiunea limbii engleze, ca lingua franca, s-a creat şansa unei mai bune comunicãri între oameni, la scara planetarã. Comunicarea este din nou avantajatã de limbajul comun asigurat de împãrtãşirea unei singure limbi. Se depãşesc, însã, odatã cu generalizarea folosirii unei singure limbi, dificultãţile? Nu avem nevoie de rãspunsuri comode!
Pe de altã parte, expansiunea unei limbi are în spatele ei avantaje şi performanţe culturale şi nu este doar fructul conjuncturilor. Este, desigur, o chestiune de luciditate sã te strãdui sã înveţi astãzi engleza; dar este, de asemenea, semn de autoexigenţã sã cauţi sã înveţi mai mult decât engleza. Avem, oricum, multe motive sã apãrãm “societatea multilingualã” şi, prin extensiune, tradiţia “Europei pluriliguale”.
ªtim cã Moliere (Les femmes savantes) ne-a lãsat formula: “Trãiesc cu supã bunã, nu cu limbaj frumos” (“je vis de bonne soupe et non de beau langage”). Totuşi, limbajul frumos nu este doar o chestiune de gust, de esteticã, ci mult mai mult: o capacitate de a reda experienţe umane ale lumii şi de a configura noi lumi pentru om. “Toate marile lecturi sunt momente în existenţã” (“toutes les grandes lectures sont une date dans l’existence”), ne-a spus Alphonse de Lamartine.
îmi amintesc, de îndatã, prin asociere, sugestiva reflecţie din memoriile lui Albert Schweitzer (Aus meinem Leben und Denken): “Deosebirea dintre cele douã limbi (francezã şi germanã NM) o resimt în aceea cã, în francezã este ca şi cum merg pe cãile unui frumos parc, iar în germanã ca şi cum mã mişc într-o pãdure minunatã” (“Den Unterschied zwischen den beiden Sprachen empfinde ich derart, als ob ich mich in der französischen auf den wohlgepflegten Wegen eines schönen Parkes erginge, in der deutschen aber mich in einem herrlichen Walde herumtriebe”). Limbile aduc cu sine, pentru cel care le stãpâneşte, noi sensibilitãţi, alte perspective asupra obiectelor, sporite posibilitãţi de înţelegere şi, în fond, un plus de cunoştinţe şi mai multe şanse de comunicare.
în acest cadru argumentez în favoarea extinderii acţiunilor francofoniei. Se spune cã dacã astãzi analfabeţii sunt în bunã mãsurã cei care nu vorbesc engleza, în anii ce vin analfabeţii vor fi cei care vorbesc doar engleza. Aceasta cel puţin din motivul cã Europa, oricum va evolua, va rãmâne, mãcar pentru viitorul previzibil, multilingualã.
A smulge Europa din multilingualitate ar însemna sã o deposedezi de identitate. înãuntrul Europei multiple limbi, susţinute de performanţe culturale, sunt nu doar legitime, ci şi indispensabile. Afirmaţia se referã la limbile locale, dar, în acelaşi timp, la limbile de circulaţie internaţionalã. Franceza, italiana, spaniola, rusa sunt, deja, alãturi de englezã, vorbite de popoare diferite; a renunţa la folosirea lor înseamnã sãrãcire, iar a nu mai persevera în învãţarea lor este sãrãcire pe termen lung!
Fiecare dintre noi poate resimţi avantajele simplitãţii şi preciziei pe care le oferã engleza, avantajele bogãţiei şi viziunii pe care ţi le aduce germana, frumuseţea umanã a italianei şi avantajele legate de alte limbi.
între diversele limbi, franceza are dintre cele mai proeminente avantaje. Papa Paul al VI-lea spunea cã “le francais permet la magistrature de l’essentiel”. Emil Cioran evoca limba francezã ca: idiom ideal pentru a reda delicat sentimente echivoce (“idiome idéal pour traduire délicatement des sentiments équivoques”). Prin aceastã frazã, Cioran rezumã bogãţia inegalabilã de nuanţe şi de tonalitãţi afective pe care le poate furniza limba francezã.
Pentru noi, ulterior nãscuţi şi trãind în mediul competiţiei erei globalizãrii, limba francezã rãmâne limba culturii care i-a dat, de la Descartes, trecând prin Laplace, Renan, Michelet, pe Bergson, Camus, Foucault, pe foarte mulţi dintre intelectualii de obligatorie referinţã ai culturii universale.
Limba francezã rãmâne limba unei ştiinţe, a unei tehnologii, a unei filosofii şi a unei teologii de importanţã pentru toţi oamenii. Limba francezã rãmâne limba marii precizii descriptive şi a gândirii eminamente ordonate. Limba francezã rãmâne limba eleganţei civice şi a curtoaziei. Limba francezã rãmâne limba acelei politeţi caracterizate de nobleţe pe care ne-o lasã ca moştenire câteva secole de civilizaţie.
Pentru un strãin – aşa cum au observat mulţi vorbitori – multitudinea de sinonime pe care le oferã vocabularul limbii franceze, bogãţia vocabularului ştiinţific şi tehnic oferã modalitãţi de exprimare inegalabile, de care trebuie sã profitãm. în materie de stil – cum au observat deja mulţi cunoscãtori – limba francezã profitã de subtilitatea greacã şi de rigoarea latinã, fiind animatã de pasiunea celtã. Este, mai mult ca sigur, ceea ce i-a determinat pe scriitori, precum Emil Cioran şi Eugen Ionesco, sã aleagã limba francezã ca şi limbã a operelor lor.
Limbii franceze se cuvine sã-i aducem – din raţiunile pe care le-am amintit şi încã din multe altele – un omagiu. Aduc acest omagiu acum, încã o datã, acum, ca un fost student care s-a format sub semnul lui Albert Camus şi a debutat cu un articol despre Teilhard de Chardin.
