Filosoful milanez pleacă de la o premisă aflată în reflecţiile lui Max Scheler, care (în Vom Ewigen in Menschen, 1920) a scris: “Niciodată şi nicăieri instituţiile de drept nu au creat, singure, o adevărată comunitate.” Diagnoza sa este că adoptarea Constituţiei europene va fi un pas mare, în succesiunea instituirii monedei unice a Europei, dar că acest pas în domeniul dreptului nu va aduce rezultatele dorite câtă vreme nu va exista un “om european”.
Altfel spus, în afara proliferării “oamenilor europeni”, Constituţia europeană rămâne un “nome vuoto senza concetto”. “Eu sunt convins – scrie Giovanni Reale – că «unitatea Europei» este necesară nu doar în sens juridic, economic şi politic, ci şi, mai ales, în sens spiritual... Nu se poate construi o casă comună europeană fără a reconstrui nu numai ideea de Europă, ci şi, îndeosebi, ideea omului european, în conformitate cu identitatea sa” (p. XXVI).
Aşadar, pentru “constructorii” Constituţiei europene se pune înainte de orice problema “construirii de sine” – “costruire il costruttore č la cosa piu difficile da fare, ma anche, oggi, la piu urgente” (p. XXVIII). Autorul cărţii Radici culturali e spirituali dell’Europa îşi ia în sprijin conceperea Constituţiei din sistemul unor filosofi, precum Habermas, drept “proiect istoric, pe care fiecare generaţie începe, din nou, să-l ducă înainte”, precum şi diagnoze, precum cea a lui Hermann Broch (1918), după care “omul, cel care era altădată imaginea lui Dumnezeu, oglinda valorii universale al cărei purtător era, nu mai este astfel”, ca şi atenţionările datorate lui Husserl şi Patocka privind nevoia de reflexivitate drept condiţie a unei vieţi demnă de oameni.
Teza pe care Giovanni Reale o aduce în avanscena dezbaterilor actuale este că avem nevoie, ca şi comunitatea europeană, de o redeşteptare culturală, eminamente spirituală ca natură. “«Casa europeană» nu poate fi construită, aşadar, în manieră adecvată dacă nu este construită în însăşi inima «omului european». în alţi termeni, «casa europeană» nu poate subzista dacă nu este şi nu se simte «european>> cel care va trebui să o locuiască” (p. XXVI).
Pentru a arăta ce înseamnă “omul european”, autorul cărţii Radici culturali e spirituali dell’Europa caută să lămurească “cum s-a născut şi cum s-a constituit Europa şi să ajute «omul european» să se «cunoască pe sine» şi, prin urmare, să «renască»”.
El prinde în arcul unei analize reconstructive treptele majore ale articulării conştiinţei de sine europene şi apoi ale estompării acesteia. “în particular – mărturiseşte Giovanni Reale – am încercat să dau relief adecvat nu numai marilor fundamente culturale şi spirituale care au dat viaţă «ideii de Europa», ci şi motivelor ce au determinat «uitarea» fundamentelor” (p. XXVII). Conform opiniei filosofului, efectele “marii revoluţii ştiinţifico-tehnice a erei moderne şi contemporane” nu numai că au conotat Europa, dar, pe linia unor efecte colaterale, “au contribuit în moduri variate la a reînchide oamenii de astăzi în «caverna» platonică” (p. XXVII).
Giovanni Reale fructifică, în slujba unei idei proprii, aproape toate cercetările semnificative consacrate de europeni Europei în ultimele decenii: de la Nietzsche, Husserl (Die Krisis ..., 1936) şi Heidegger (Europa und die deutsche Philosophie (1936), trecând prin Hans Georg Gadamer, Edgar Morin, Jan Patocka, la Manfred Riedel, Jürgen Habermas, Rémi Braque, Maria Zambrano. Radici culturali e spirituali dell’Europa este una dintre cele mai cultivate şi mai profunde cărţi despre Europa publicate în noul secol. Replica evidentă este adresată abordărilor neoliberale (de genul celor reprezentate de Ralf Dahrendorf, care, în 1997, anticipa o “primăvară europeană” cauzată de adoptarea euro-ului), pe care le consideră “reductive” (p. 26) întrucât derivă evoluţia Europei din simpla schimbare monetară.
împotriva acestui pragmatism dezbrăcat de principii, Giovanni Reale nu ezită să-l invoce pe autorul Republicii, cu ideea “statului ca proiecţie a sufletului cetăţeanului” şi a “justiţiei şi injustiţiei ce sălăşluiesc în sufletul omului” şi să vorbească despre “actualitatea mesajului lui Platon” (p. 29). El se lasă vizibil inspirat de o altă metaforă a lui Ernst Jünger (după ce acesta i-a oferit lui Heidegger metafora “societăţii mobilizării totale”) – aceea după care “l’uomo non deve dimenticare che le immagini che ora lo terrorizzano sono la proiezione della sua interiorita” (p. 30-31). Giovanni Reale reconstruieşte treptele evoluţiei conştiinţei europene din perspectiva acestei reactualizări a lui Platon.
Să ne oprim, cât se poate de succint, asupra acestor trepte, care conţin, de altfel, o altă identificare a “rădăcinilor” Europei în ultimele decenii.
Giovanni Reale plasează începutul Europei, pe urmele lui Husserl, în mentalitatea “teoretică” a anticilor greci, mai exact, în înlocuirea de către aceştia a “culturii oralităţii”, de obedienţă mitică, şi a “culturii imaginii”, de provenienţă magică, cu “concepte raţionale”.
“Revoluţia culturală” în care Socrate a jucat un rol covârşitor a făcut posibilă “teoria platoniciană a ideilor”, pe care autorul cărţii Radici culturali e spirituali dell’Europa o numeşte «Magna Charta» della metafisica occidentale” (p. 45), care aduce “un nuovo livello di razionalita” (p. 48). Ştiinţa, în fapt ştiinţa modelată de geometrie (după ce egiptenii puseseră la punct aritmetica legată de îndeletnicirile practice ale agricultorilor şi pomicultorilor), astronomia, medicina create de greci, reflecţiile lui Aristotel asupra cunoaşterii ca determinare a realităţilor particulare cu ajutorul conceptelor generale, şi teoria platoniciană a “salvării” omului prin ridicarea la “general” formează, cum Heidegger a arătat, în Introducere în metafizică (1935), un început major al filosofiei şi al Europei.
Creştinismul a venit pe solul creat de trecerea grecilor de la cosmocentrism la antropocentrism şi a adus înţelegerea omului ca “persoană”. “Completando e perfezionando il pensiero veterotestamentario, il messagio cristiano capovolge in maniera radicale la visione greca” (p. 81). Grecii au rămas, până la urmă, inclusiv în tendinţele antropocentrice ale socratismului, la viziuni cosmocentrice, dar a fost meritul Părinţilor Bisericii, mai ales al lui Grigore din Nazianz, punerea în valoare a reprezentării omului ca “imagine a lui Dumnezeu”. “Filosofii şi teologii creştini din Capadochia au formulat şi impus în manieră exemplară ideea omului ca fiinţă care conţine în sine, tocmai în efemeritatea sa (sua piccolezza), o grandoare extraordinară” (p. 84).
Augustin şi Toma d’Aquino au dat “formularea paradigmatică a valorii absolute a omului” înăuntrul unei metafizici axate pe “iubirea aproapelui (agapa creştină) şi pe apartenenţa la “corpul lui Cristos” în Biserică (p. 88-89). “Individualismul”, “totalitarismul, “colectivismul”, “umanismul” au ocupat apoi scena, estompând reprezentarea omului ca “persoană”. Nietzsche avea să reacţioneze la noua situaţie, iar Michel Foucault, în anii şaizeci, avea să indice sfârşitul de epocă pe care-l semnalează celebrul filosof al “crizei raţiunii”.
Giovanni Reale este unul dintre cei mai competenţi avocaţi filosofici ai revenirii, astăzi, la abordarea creştină a omului şi a societăţii. După ce John Dewey a atras atenţia asupra indispensabilităţii unei viziuni religioase asupra destinului uman, pentru democraţie (The Ethics of Democracy, 1898), Ernst W. Böckenförde a arătat că democraţia proceduralistă nu poate genera resursele culturale necesare menţinerii ei (Der Staat als Vorgang der Sakularisierung, 1967), iar Habermas şi Ratzinger au argumentat (în 2004) pentru punerea în mişcare a noi resurse culturale, venite din tradiţia iudeo-creştină a Europei, argumentarea din Radici culturali e spirituali dell’Europa are prospeţime.
“Singura terapie posibilă este aceea bazată pe recuperarea sensului şi valorii omului ca persoană: Europa s-a clădit cu acest concept, şi numai plecând de la acesta poate renaşte” (p. 95). Creştinismul rămâne abordarea cea mai capabilă să susţină această renaştere, aici omul având capacitatea “de a redobândi sensul complexităţii şi valorii realităţii proprii ca «persoană», o valoare care transcende valoarea oricărei alte realităţi” (p. 97). Cu adevărat salvatoare pentru Europa este “persoana” ce se lasă motivată de idealuri incomparabil mai adânci decât actualul conformism.
Cu sagacitate, Giovanni Reale a văzut originile conformismului social în ambiguităţile “revoluţiei ştiinţifico-tehnice” şi efectele “perverse” ale acesteia: “scientismul ca ideologie” (de forma tezei “solitudinii ştiinţei”, a lui Steven Weinberg), alunecarea în “inuman” a “umanismului” erei moderne (cum spunea Henri de Lubac: “umanismul exclusiv este un umanism inuman”, în La dramme de l’humanisme), subminarea naturii “globale” a operei odată cu multiplicarea ei indefinită, “contracţia tehnologică a limbajului”, reducerea “înţelepciunii” la “informaţie”, ca efect al “bombei informatice” (p. 122), “sărăcirea vieţii spirituale” pe fondul expansiunii Internetului, manipularea “opiniei publice” (p. 127), “uitarea” contemplaţiei dezinteresate (p. 130).
împreună, acestea stau doar pe succese tehnologice epocale, dar denotă, în acelaşi timp, “oboseala Europei” (p. 132), ce are semnul sigur în răspândirea “metafizicii nesiguranţei” (a “nesiguranţei siguranţei”, cum spune Peter Wust), faţă de care va trebui întreprinsă o vastă “anamneză”. “Lumea occidentală îşi are unitatea ei în această ereditate, în creştinism şi în civilizaţiile antichităţii, ale Greciei, Romei şi Israelului, la care prin două mii de ani de creştinism, ajungem la originile noastre” (p. 144). Anamneza eredităţii bogate a Europei este, astfel, calea spre renaşterea acesteia.
