Care este soluţia, în contextul în care “raţionalitatea financiară” ce controlează circuitele din multe ţări, duce, cum s-a văzut, la crize şi este, cum s-a spus de către un renumit bancher francez, “nerezonabilă”? Să observăm răspunsul acestui bancher, anume al lui François Henrot, care, între altele, a conceput programul Minitel şi a condus aplicarea lui, a funcţionat ca director al Paribas Banque şi conduce acum banca de afaceri a Grupului Rothschild. Acest răspuns îl preluăm din excelentul volum Le banquier et le philosophe (Plon, Paris, 2010), rezultat din discuţia dintre cunoscutul bancher şi filosoful Roger-Pol Droit (CNRS, Paris).
După ce subliniază că actuala “criză financiară” are “o amploare şi o gravitate fără precedent după marea criză a anilor 1930”, împreună cu observaţia că “sistemul capitalist” are capacitate confirmată, dar insuficient recunoscută de a-şi corecta propriile excese, erori şi greşeli” (p. 116), François Henrot enumeră măsurile ce ţin de strategia spontană a “ieşirii din criză”. El are în vedere “corectarea drastică a supraabundenţei de credite prea facile, prea puţin constrângătoare şi prea ieftine”, “corectarea radicală a abuzurilor de titrizare şi de produse derivate”, “corectarea în cele din urmă a laxismului şi a absenţei coordonării internaţionale a regulatorilor” (p. 117). Prin astfel de “corecţii”, capitalismul actual îşi creează, prin însăşi funcţionarea sa, “amortizorii sociali” şi “plasele de securitate”, încât evită aruncarea în mizerie a celor loviţi de criză. Pe de altă parte, se creează, în acelaşi timp, în breşele deschise de criza financiară sau pe ruinele întreprinderilor falite, noi unităţi, încât se confirmă ipoteza “destrucţiei creatoare” asigurată de piaţă lansată de Schumpeter (p. 119). Ce face însă din capitalism o societate cu capacitate fără precedent de a se corecta pe sine? Ce conferă acestui sistem “reactivitatea adaptativă” cea mai ridicată din istoria de până acum?
Sunt trei resorturi ale sistemului capitalist care îi conferă neobişnuită “reactivitate adaptativă”: “optimismul, această propensiune de a se proiecta în viitor în mod pozitiv, care fondează actul investiţiei şi este inima procesului antreprenorial”, ce este chiar mai puternic decât “apetitul câştigului”; “extrema descentralizare a deciziilor”, care asigură “plasticitate” sistemului; şi “banul”, ca instrument de măsură care “stimulează iniţiativele şi recompensează legitim succesele” (p. 120-122). Brazilia, China, India sunt ilustrările cele mai recente ale adaptabilităţii fără egal a capitalismului la contexte politice, culturale, sociale variate, iar ţările occidentale probează “capacitatea autogeneratoare” a sistemului.
Sistemul bancar al lumii moderne s-a bucurat multă vreme de un prestigiu care s-a clădit pe trei suporturi: “integritatea”, “disciplina” şi “controlul”. Astăzi însă, se constată că “modurile de control şi de reglementare ale lumii bancare de alaltăieri au fost lovite de obsolescenţă, de către globalizare, de accelerarea şi complexificarea operaţiilor şi au fost înlocuite de moduri de control fondate mult mai mult pe modelele matematice şi statistice” (p. 133). Această fondare s-a dovedit a fi insuficientă, încât trebuie înaintat dincoace de ea, prin “reglementări” ce stau pe trei piloni: “reglementări publice obligatorii, conştiinţa morală a diriguitorilor de bănci şi asigurări şi sancţiunea judiciară” (p. 134). Nu dă rezultate vreo intervenţie administrativă a statului în funcţionarea sistemului bancar, dar a devenit aproape imperativă înnoirea reglementărilor pentru sectorul bancar.
Dar şi în situaţia în care intervin noi reglementări de importanţă crucială rămâne “conştiinţa morală a conducătorilor de bănci” (p. 202). Etica, în tripla calitate – “respect al legii”, “ansamblu al «virtuţilor»” şi “ca utilitate practică” – devine crucială. Fapt este că în sectorul bancar a devenit evident că morala, valorile etice nu rezultă nicidecum, cum se crede de către mulţi oameni, din “pregătirea profesională”. în definitiv, liderii băncilor falite erau adesea specialişti “recunoscuţi”! “Competenţa profesională” şi “virtutea etică” nu derivă una din alta.
Ceea ce François Henrot recomandă bancherilor şi finanţiştilor este “reţinere (retenue)” în toate componentele exerciţiului profesiei lor: bilanţuri, operaţii, construcţia de produse, propria remunerare. Ei trebuie să devină “eroi ai înţelepciunii (héros de la sagesse)” (p. 205). “Noi suntem mereu consideraţi drept actori raţionali, dar această raţionalitate a sfârşit prin a deveni asemenea unei lumini care orbeşte” (p. 89). Situaţia este astfel că la ora actuală nu facem decât să acumulăm “datorii colosale” în dreptul fiecărui nou născut şi să îndatorăm generaţiile viitoare. Acestei tendinţe va trebui să i se pună capăt. “Nu este vorba numai de a regăsi sensul limitelor, ci, de asemenea, indisociabil, de a regăsi sensul timpului, perspectiva existenţei unui viitor care, prin definiţie, ne depăşeşte chiar în momentul în care ne angajează. Şi în alţi termeni, este mereu chestiunea responsabilităţii ce revine ca exigenţă centrală a eticii şi politicii. Din punctul meu de vedere, acesta este nucleul crizei recente” (p. 90).
