Când un aşa nechemat vine să îndruge texte constituţionale pe care le explică apoi seara la televizor cu aerul că a descoperit apa caldă la tropice, atunci situaţia devine gravă. Iniţial, a promis că lucrările comisiei se vor desfăşura în perfectă transparenţă, însă niciun prăpădit de document produs de comisie nu a fost dat publicităţii în mod oficial, cu un antet şi o semnătură. Oricâtă presă ai lăsa la dezbateri, oricâte calităţi de scrib ar avea puţinii ziarişti care asistă la şedinţe, interesul oricărui cetăţean de a şti cum se schiţează noua lege fundamentală n-are încotro şi rămâne neostoit. Să admitem că îi cerem prea mult, că este o remarcă de formă, nu de fond, şi să continuăm cu gogoriţele cele mai grave:
- De teamă că o să-şi pună lumea în cap, dl. Antonescu repetă cu obstinaţie că singurele schimbări vizează repararea unor disfuncţionalităţi observate în ultimii 10 ani. Prin urmare, sistemul politic cică se ajustează doar, rămâne o republică semi-prezidenţială, cu preşedinte ales direct şi parlament bicameral. Ei, aş! Un preşedinte complet castrat, transformat în muşcată în geamul Cotrocenilor, şi un Parlament devenit „organ suprem al poporului român" (din terminologia Comisiei) conturează un sistem puternic parlamentarist, iar analiza minimală a detaliilor sale de funcţionare are natura să înspăimânte.
- Pe scurt, să o luăm de la moţiunile simple. Până acum, constituţia le definea ca instrumente prin care Parlamentul atrage atenţia asupra unor probleme „de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări". Efectul juridic al adoptării sale era aproape nul, cel mult putea avea un efect politic, de semnal de alarmă pentru premier, care putea sau nu să ia decizia schimbării ministrului vizat. De-a lungul timpului nu s-a întâmplat asta niciodată. Ei bine, de acum înainte ministrul va fi demis automat la adoptarea unei moţiuni simple care îi cere demisia. O fi bine? Practic, noua prevedere va pune guvernul în ansamblu şi pe fiecare din membrii săi într-o poziţie de vasalitate faţă de grupurile parlamentare, care vor primi un nesperat instrument de tortură pentru orice guvernant cu voinţă proprie şi lipsa vocaţiei de yesman. Să ne aducem aminte de guvernul Tăriceanu, formal minoritar, dar „sprijinit" (a se citi „şantajat") de PSD din Parlament. Toate năzbâtiile populiste decise de cabinet în 2007-2008 au fost inspirate de grupurile de presiune ale PSD, conduse magistral de d-nii. Hrebenciuc şi Mitrea, în condiţiile în care cel mai mic gest de autonomie al guvernului ar fi putut să se soldeze cu o moţiune de cenzură care să-l trântească de pământ (de altfel, nici nu a fost departe să se întâmple aievea). Noul regim al moţiunilor simple va extinde acest principiu la nivelul fiecărui ministru, iar şantajele se vor putea face individual, deci cu un efort mai mic şi cu rezultate punctuale şi ţintite.
- Aceeaşi paradigmă parlamentaristă le-a inspirat constituanţilor idei creţe şi despre moţiunile de cenzură: să le facă, vezi Doamne, constructive, prin care iniţiatorii să propună şi succesorul la funcţia de prim-ministru. „Avem o formulă care va contribui la stabilitatea politică şi la stabilitatea Guvernului", spunea luni nepriceputul preşedinte de comisie. Unde o fi văzut sărmanul stabilitate, doar mintea sa odihnită poate pricepe. Să luăm o situaţie posibilă şi probabilă, cu un guvern susţinut de o coaliţie de până în 60%, formată din 2 partide mijlocii şi 1-2 grupuri mai mici. Într-o primă fază, oricare dintre entităţile care formează coaliţia se va putea supăra pe guvern oricând şi va avea opţiunea să basculeze majoritatea, demiţându-i pe rând sumedenie de miniştri prin moţiuni simple. Vi se pare improbabil ca UDMR sau PRM sau PPDD să facă asta, dată fiind experienţa lor nepreţuită în a-şi folosi cu maximă eficienţă potenţialul de şantaj? Trecând la moţiunea de cenzură constructivă, pe hârtie poate suna foarte bine, dar să revenim puţin la momentul 2009, când a căzut unul dintre primele guverne Boc printr-o astfel de procedură. La acea dată, opoziţia anti-Băsescu nu avea niciun chef să treacă la guvernare, cu doar câteva luni înainte de alegerile prezidenţiale. Le ardea doar de ceva răzmeriţă, de slăbirea guvernului, a principalului partid constitutiv (PDL) şi a preşedintelui care îi cânta în strună. Au trântit guvernul şi nu au propus nimic în schimb, trântindu-i preşedintelui cu repetiţie şi propunerile alternative cu care acesta venise, mai mult sau mai puţin în batjocură. Joc de glezne de doi bani. Prevederea noii Constituţii i-ar fi obligat pe opozanţi să vină cu soluţia pe masă direct la votarea moţiunii, dar dacă, să zicem, nu ar mai fi avut chef să o depună, preferând să continue munca de uzură a surpării guvernului în Parlament, bucată cu bucată? Sau poate prezumtiva majoritate conjuncturală a opoziţiei va avea chef să mărească salariile profesorilor cu 100%, nu cu 50% ca ageamiii bătrâni, iar guvernul aflat sub autoritatea sa va trebui să se dea de ceasul morţii şi să se execute rapid. Imaginaţi-vă că în 2009 nu ar fi fost alegeri prezidenţiale imediat, ci la vreo doi ani distanţă, iar hârjoana ar fi durat toată această perioadă, soldându-se cu eşecul imposibil de evitat al oricărui guvern, cu capitalizarea electorală relativ satisfăcătoare a opoziţiei şi cu exasperarea noastră a tuturor, pe fondul unui executiv nefuncţional şi a unui Parlament necooperant. Blocaj complet. Trebuie să admitem că sistemul nostru politic admite extrem de rar situaţii fericite precum cea din primăvara trecută: moţiunea adoptată a găsit o coaliţie de opoziţie puternică, unită, cu un program politic articulat (n-avem aici a discuta calitatea lui şi a intenţiilor sale), care a fost în stare să dea rapid un guvern nou şi să nu lase satul fără câini. Dimpotrivă, viitoarea cutumă pe care o va statornici Constituţia va fi veşnicul blocaj politic, cu întregul sistem prins la mijloc între un guvern impotent, ţinut pe aparate, şi cizma unor grupuri parlamentare cu puteri discreţionare apăsând de zor pe firava lui beregată. Iar ca să fie tacâmul complet, onorata comisie s-a gândit ca legislativul să-şi subjuge şi orice altă formă de instituţie sau persoană din stat, obligând pe oricine, inclusiv judecători, procurori, şefi ai oricărei instituţii, să se prezinte în faţa unei comisii parlamentare de anchetă. Mai rar aşa învârtoşeală la un organ suprem, în numele imaginarei lupte câştigate la televizor de democraţia USL-istă împotriva dictaturii băsiste.
- Dar cele mai mari gogomănii, care arată cu cât dispreţ, sictir şi lipsă de responsabilitate „lucrează" comisia, sunt capcanele aritmetice în care au căzut bieţii imbecili. Problemă de clasa a treia: Cică un referendum poate fi cerut de 250.000 de cetăţeni, provenind din cel puţin jumătate din numărul judeţelor ţării. Din fiecare judeţ (plus Bucureşti) trebuie să fie cel puţin 20.000 de semnatari. Calculaţi numărul de judeţe din România, după mintea adormiţilor din comisie.
Un aşa amatorism îmi face imposibilă alegerea: sunt proşti grămadă sau ticăloşi purtători de agende ascunse? Una peste alta, pentru dl. Antonescu pare să fie prima şi ultima funcţie de răspundere, în care să-şi demonstreze limitele propriei incompetenţe. Abia aştept să-i văd sclipirea din privirea odihnită când dl. Ponta îl va anunţa în prime-time la televizor, că revizuirea Constituţiei trebuie să ia o pauză, din motivul obiectiv şi limpede că oamenii din comisie, în frunte cu strălucitorul şi locvacele său Crin ce se visează tăcută muşcată într-un geam prezidenţial, sunt pur şi simplu nepricepuţi.
În tot cazul, rău am ajuns să-mi pun speranţa într-un doctoraş făcut din pocnet de degete, reevaluat pe rând de preşedinte, presă, universitari, colegi şi procurori. Che ne dici di questo, Dottore?
