Comparând, se poate spune că în România actuală se vede nu doar “neputința” în fața istoriei universale. Este și aceasta. Dar imediată este “neputința” de a te pune în ordine: de a face autostrăzi, de a valorifica potențialul turistic, de a folosi banii europeni, de a da de lucru, de a stopa corupția, de a ieși din neîncredere.
De unde vine această neputință elementară? Nu este o întrebare nouă. Intelectuali cultivați și responsabili și-au pus-o deja. Virgil I. Bărbat scria că „la noi politicienii ajung specialiști.... În alte părți, specialiștii ajung miniștri și uneori șefi de stat. O diferență care spune multe, nu?” (Virgil Bărbat, "Dinamism cultural", Cluj, 1920, p. 185). El a blamat „oportunismul bizantin”, care face ca așa-zisele „elite” să caute mai mult „să se pună bine”, decât să schimbe stările de lucruri.
Constantin Brâncuși spunea că „în România sunt prea mulți <diștepți> în politică, în artă și în liberele profesii.... <Diștepții> produc camelotă” (în Petre Pandrea, "Brâncuși. Amintiri și exegeze", 1976, p. 117). El și-a dat seama de nepriceperea urcată inclusiv la deciziile statului.
Liviu Rebreanu spunea că prea mulți neaveniți imprimă direcția țării, încât “ne-am purtat întocmai ca omul care a dobândit o bogăție nemuncită și neașteptată: am căutat să trăim bine, ușor, am fost mândri și țanțoși, ne-am îmbătat de mărimea noastră și n-am muncit, nu ne-am gândit la ziua de mâine, nu ne-am asigurat viitorul.” (Liviu Rebreanu, "Opere", 1998, vol. 17, p. 342).
De sus se strică lucrurile sau, măcar, nu se repară. Hugh Seton Watson scria că vârfurile au trădat. „Toate trăsăturile menționate...- mizeria țăranilor, brutalitatea birocratică, educația falsă și o clasă privilegiată căreia îi lipsește orice simț al responsabilității sociale, ai cărei cei mai brilianți membri au fost gata să-și trădeze de la o zi la alta principiile în schimbul avantajelor venite de sus – au existat în România în mare măsură....” (Hugh Seton Watson, "Eastern Europe between the Wars" 1918-1941, 1945). Din această degradare vin și necazurile.
Din nefericire, astfel de răspunsuri se reconfirmă. Nu vedem că, după desemnare, șefilor li se scriu cărți, dacă nu cumva plagiază sau obțin titluri de mucava pentru a-și consolida funcția? Că lucrul de mântuială – de la politica internă a incitării naivilor la politica externă de excursii – începe de sus? Că locul priceperii îl ia exersarea în șmecherii? Că vârfurile se rezolvă pe ele, adunând case, aranjând acoliți și adunând averi în bănci, cât mai departe de țară? Poate cineva contesta aceste fapte?
Căutând, la rândul meu, un răspuns în situația de astăzi, am pus în joc o teză: românii sunt ca toți oamenii, dar ei se lasă conduși de inși nepotriviți. Prea ușor improvizatori de diferite feluri mobilizează servicii oculte și ajung să decidă soarta celorlalți mânuind iataganul instituțiilor de forță și justificări ieftine. Numai printr-o asemenea „plasticitate” (Andrei Marga, "Identitate națională și modernitate", 2018) se explică împrejurarea că este prea mică reacția la autoritarism și prea mare acceptarea încălcării libertăților și drepturilor elementare și, până la urmă, a statului pe loc.
Desigur, au fost și reacții energice la autoritarism – de exemplu în decembrie 1989 și în referendumul din 2012 – numai că prea rare. Sunt însă și reacții ca la nimeni– precum protestele din decembrie 2017 la adresa ameliorării legilor justiției sau măririlor de venituri, ce denotă cât de ușor pot fi împinși unii să lupte contra propriei libertăți și bunăstări.
Neputința actuală are nevoie de explicații mai precise. Ea este prefigurată, orice s-ar spune, de proasta selecție a personalului, care dă perseverent lideri inculți. De aceea, străinii pun întrebarea: „cum se ajunge demnitar sau lider în România de azi?” O examinare publicată la un moment dat de ziarul „Cotidianul” arăta că inși de note modeste conduc instituțiile principale ale țării. Nu vreau să exagerăm importanța notelor studenților, dar nu există nici un motiv să o ignorăm.
În definitiv, orice democrație promite meritocrație. În România, de un deceniu și jumătate, se vede ce iese din asocierea cea mai rea – dintre incapacitate de a concepe dezvoltări, devoțiune slabă, năravuri străine de civism. Știu că mi se va aminti din nou refrenul: „mulți dintre decidenți și-au făcut studiile la Cluj!” Este adevărat, dar replica este la îndemână: nu Clujul a selectat absolvenți modești pentru funcții de mare răspundere, în loc de a-i lua pe cei cu potențial incomparabil, recunoscut!
Proasta selecție nu se oprește însă la funcțiile superioare. Cei selectați în aceste funcții selectează, îndeobște, întocmai cum au fost și ei selectați, inși și mai slabi și manevrabili – cum se vede ușor pe listele desemnărilor.
Nu doar că nu se discută de valoare, dar se face pe dos – nu cumva să pătrundă la decizii cineva care gândește cu capul propriu, care are cultura necesară, știe gestiona treburi publice și poate urni din loc lucrurile. Sunt mulți oameni care întrunesc aceste calități, dar ei stau de ani buni la o parte sau sunt ținuți acolo.
La această situație duce interpretarea abuzivă a legii. Constituția este comparabilă cu cele ale altor țări și, în mod normal, nu ar trebui să genereze probleme. Numai că nici o Constituție nu poate preveni deformarea și oricare poate fi întoarsă pe dos. Din nefericire, buna credință nu este așa de răspândită cum am vrea. Iar pluralismul vederilor sperie încă.
Este destul să observăm transformarea tacită a regimului în regim prezidențial și tevatura costisitoare a împiedicării unei coaliții care a câștigat alegerile să-și formeze guvernul și să guverneze. Firește, cu ani pierduți și cu consecințe până jos: amatorism drapat sub un ceremonial adesea ridicol, dezinteres pentru ce trăiesc cetățenii, arbitrar!
Cum se știe, politica scindării are deja un trecut sumbru: Mussolini a reluat-o, Hitler a folosit-o copios, Stalin, la fel. Neavând realizări, unii decidenți apelează la ea și țin la distanță civismul meritocratic. În orice situație, trebuie repetat că România nu câștigă ceva reluând o asemenea politică – nu se schimbă nimic, nici măcar în moravuri!
Mai ales că cei care vor să-i lovească pe „penalii” care i-ar putea concura sunt mai penali decât „penalii”! La drept vorbind, nimeni nu are voie, într-o democrație, să-l împiedice pe alt cetățean să concureze la alegerile din partea concetățenilor. La noi, sub pretextul unui purism rău înțeles, dar de dragul eliminării contracandidaților, astăzi și soluțiile rău famate sunt puse la lucru!
Se face continuu caz de justiție. Oricare cetățean matur vrea justiție care să fie justiție. Trei fapte nu pot fi omise.
Corupția nu a scăzut nicidecum în anii în care combaterea ei este politica principală. Decidenții de la noi nici nu știu ce este corupția, în vreme ce în țările din jur noțiunile și chestiunile implicate sunt limpezite, prin studii de referință internațională. Cum declara prim ministrul unei țări vecine, lupta anticorupție a acestor decidenți se face pentru vitrină. La orice statistică onestă se poate observa că au crescut după 2005 și corupția mare, și corupția mijlocie, și corupția mică, au crescut corupția din politică, cea din economie, cea din cultură și cercetare. Destul să vrei, căci poți să sesizezi repede expansiunea acestui fenomen.
Este de luat aminte mereu că nici o țară – SUA, Cehia, Ungaria, Olanda, Israel și oricare alta – nu și-a lăsat vreun cetățean la mâna justiției din România. În măsura în care a putut, l-a ferit. Cine acceptă să fie judecat după legi discutabile, proceduri ce încalcă drepturi, penalitate luată ca scop în sine, avocați amenințați, juriști sumar pregătiți și șefi desemnați arbitrar? Pe de altă parte, se poate arăta măcar un articolaș al vreunuia dintre șefii justiției actuale din România care să probeze nu cât lipsește discernământul, ci conștiință și cultură juridică?
România a cunoscut procese de emigrare. Au emigrat concetățeni de diferite etnii. Acum emigrează românii. Este, totuși, cea mai mare emigrație dintr-o țară europeană în condiții de pace. Se emigrează nu doar din rațiuni pecuniare, economice în general, dar și din rațiuni de nesiguranță a vieții. În fața acestei situații, nu ar fi timpul venirii pe scenă a unor persoane cultivate, oneste și responsabile, inclusiv spre a preveni alegeri fatale între aventurieri și nepregătiți, care doar prelungesc neputința?
Andrei MARGA
www.andreimarga.eu
