Ortodoxia şi bucuriile ei | Editorial de Doru Radosav

De la bun început vreau să afirm că mă feresc să-mi supralicitez câteva opinii personale despre ortodoxie şi să formulez sentenţios atunci când este vorba despre ortodoxia "mea" şi bucuriile ei.

Mă feresc, în egală măsură, a generaliza periculos şi de a particulariza sau personaliza riscant sau, mai mult, de a fi patetic şi un impenitent şi pătimaş confesionalizant. Mai exact, îmi iau câteva precauţii pentru posibile rele interpretări îndreptate împotriva unei nemăsurate vanităţi .... ortodoxe. Cu toate acestea, îmi asum toate consecinţele unor opinii personale ferindu-i pe ceilalţi coreligionari ai mei și chiar ortodoxia în ansamblu ei de păreri sau afirmaţii care pot stârni în orice împrejurare utilizări confesionalizante îndreptate de astă dată împotriva ortodoxiei. Într-o epocă precum cea de azi, o epocă de noi şi revoluţionare confesionalizări ca cele petrecute în sec. XVI-XVIII, consider că o serie de competiţii sau de ostilităţi prozelite postmoderne pot produce adevărate declaraţii de război ce activează dincolo de convingeri religioase, conflicte umane sau interpersonale în cadrul aceleiaşi familii sau comunităţi.

În arhipelagul multiconfesional al teritoriului românesc, ortodoxia se situează datorită dimensiunilor ei majoritare într-o permanentă centralitate în discursul public. Supralicitată dar şi criticată, admirată dar şi atacată, datorită unei monopolizări etnice a credinţei creştine din spaţiul românesc, ortodoxia a devenit sau este un subiect permanent de dezbatere publică. Din această suprapunere dintre confesiune şi etnie se constată de majoritatea opiniei publice că a fi român trebuie neapărat să fii şi ortodox sau, altfel spus, a fi bun român trebuie să fii negreşit ortodox. Etalările retuşate confesionale şi confesionalizante ţin de spiritul public postmodern al lumii noastre care se află într-o nouă şi acerbă competiţie, nu atât evanghelizatoare cât mai ales ofensiv-prozelită. De foarte multe ori, declaraţiile confesionale, ale apartenenţei confesionale şi denominaţionale talonează supralicitările noastre identitare.

Aşadar, aş spune şi eu că sunt mândru că sunt ortodox după cum pot fi mândru că sunt român, enunţ ce ţine atât de etalările de sine uzuale şi cotidiene dar care devine inflamat mai ales de catalepsiile electoraliste când ortodoxia şi românismul au câştigat nu de fiecare dată dar de foarte multe ori voturi majoritare în România de după 1989. De la bun început îmi cenzurez definitiv declaraţia că sunt mândru că sunt ortodox pentru că în trimiterile unei admirabile morale creştine această declaraţie fermentează o vanitate şi o trufie greu de ascuns şi, deseori, o făţărnicie denotativ păcătoasă. Subscriu însă decisiv la declaraţia că sunt bucuros că sunt ortodox. Această declaraţie poate fi situată în proximitatea transcrierii ortodoxiei în sintagma precum cea care defineşte "bucuriile ortodoxiei" şi care a devenit titlul emblematic şi generic al credinţei ortodoxe. A fi bucuros că eşti creştin ortodox transferă semnificaţii similare celor reieşite din formularea de "bucuriile ortodoxiei". A fi bucuros că eşti ortodox ţine de ortodoxia ca bucuria credinţei. În consecinţă, raportarea la ortodoxie este în fapt o înlănţuire de bucurii, de raporturi succesive de bucurii. Mărturisind Învierea Domnului Iisus Christos avem - aşa cum spunea Părintele Teofil Părăianu - "bucuria inimii" şi prin aceasta mărturisirea că suntem "în miezul ortodoxiei".

Trăirea creştină în bucurie în cazul religiei ortodoxe este întreţinută fondator de marca răsăriteană, orientală a ortodoxiei, de geneza ei ca parte a unanimităţii creştine, în lumina Răsăritului (Ex Oriente Lux). Prin urmare, bucuria ca lumină de la Răsărit, care nu poate fi generată de altundeva decât de la Răsărit ne poate prevala în această bucurie de faptul că Iisus Christos s-a născut în Orientul proxim la Ierusalim şi nu la Anvers sau Hanovra. Fără a abolutiza valoarea creştinismului oriental în datele unei excesive confesionalizări şi a unui radicalism ortodox în comparaţie cu creştinismul occidental şi fără a rămâne fixaţi în această proximitate geografică cu pământul pe care a păşit Iisus Christos, trebuie să remarcăm pe de altă parte că refracţiile creştinismului în spaţiul occidental, extinderea sa dinspre spaţiul oriental şi mediteranean spre cel apusean şi celtic a valorizat lumina de la Răsărit în lumina cristalizată în gândirea teologică occidentală neoaristotelică, a asocierii raţiunii la credinţă şi a naturii la Dumnezeu. Lumina orientală s-a fructificat în gândirea şi teologia occidentală raţională şi normativă cu disciplinări sociale şi cu maximă eficienţă în planul demersului civilizator al lumii. Civilizaţia occidentală articulată de cultura răsăriteană şi mediterană a format şi a întreţinut Europa în viaţă.

Într-o enumerare succintă, bucuriile ortodoxiei ţin de adâncurile ei istorice, de un flux spiritual răsăritean forjat de gândirea elenică, iudaică, bizantină, ţin de rugăciunea inimii, adică a rugăciunii intense la purtător, de teologia şi imaginarul dezvoltat de cultul icoanei, de intensitatea rugăciunii neistovite din interiorul nenumăratelor mănăstiri ce cartografiază nu doar o reţea a centrelor de pietate dar şi locurile memoriei noastre creştine, de formare şi de întreţinere a identităţii noastre cultural naţionale, ţin de ritualul liturgic bogat, înălţător şi transpozitiv, ţin de imensitatea rugăciunii şi a teologiei ţărăneşti, centru vital şi generator al identităţii confesionale româneşti, ţin de teologia filocalică şi paterică, cea pe care D. Stăniloae a perceput-o ca pe o coborâre a Cerului pe pământ.

Ortodoxia românească, dincolo de amplasările sau de limitările doctrinare sau de apartenenţa sa la geografia orientală a Europei, este o componentă a unanimităţii creştine europene, este plămânul ei oriental. Ortodoxia română este fortul puternic răsăritean al Europei creştine. Sunt bucuros că sunt ortodox român și datorită atitudinii şi comportamentului, de cele mai multe ori raţionale şi înţelepte, ale Patriarhiei române şi a majorităţii ierarhilor noştri. Trebuie să reamintim că Biserica este în comunitate şi nu poate fi ferită de contaminările şi derapajele curente ale lumii mirene, dar rolul ei modelator, de disciplinare socială şi de implicare responsabilă prin deciziile şi orientările gestionate de Patriarhie face proba şi legitimarea acestei bucurii integrative şi integrale în cadrul Bisericii Ortodoxe Române şi a ierarhiei sale.

Se pot enumera câteva exemple relevante şi definitorii privind gestiunea raţională, responsabilă a deciziilor şi implicării Bisericii din care fac parte în cadrul unor evenimente sau situaţii interne sau internaţionale. Ortodoxia română este una raţională, modernă, deschisă şi convergentă cu marile probleme ale lumii creştine şi ale credinţei pe care o mărturisim. Un prim exemplu ar fi ratificarea tratatului de la Balamand din 1993 de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române pe tema raporturilor dintre Ortodoxie şi Biserica Catolică. Toate celelalte biserici ortodoxe au "respins sinodal", declaraţiile din acest tratat, numai Biserica Ortodoxă Română a fost cea care nu a calificat drept "eretice" prevederile tratatului.

Biserica Ortodoxă Română a făcut singura, în lumea ortodoxă, proba deschiderii ecumenice, a dialogului responsabil cu alte biserici creştine. Prin urmare B.O.R. este europeană, promovează ideile unei comunităţi creştine care nu poate fi blocată într-un radicalism confesionalizant. Conform art. 14 din acordul de la Balamand, Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică "se recunosc reciproc - ca biserici surori, responsabile împreună de mărturisirea bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de planul Divin".

Un al doilea exemplu este cel oferit de atitudinea Patriarhiei ortodoxe din România în ceea ce priveşte alegerea din 2014 în funcţia de preşedinte a României a unui minoritar etnic şi confesionl Klaus Iohannis, sas şi reformat, care a devenit, prin voinţa majoritară şi a unui popor majoritar ortodox şi de etnie română, preşedinte al României. După dezmăţul electoralist PSD-ist, când se reclama disperat în spaţiul public că preşedintele României trebuie să fie de o "acurateţe" exemplară, adică român, ortodox şi .... reproducător, Patriarhul Daniel al României s-a exprimat într-un mod raţional şi cu o înaltă înţelepciune: "În istoria poporului român, ca răspuns la rugăciunile sale pentru a dobândi liberatatea şi unitatea naţională, adesea Dumnezeu a lucrat chiar şi prin oameni străini de neamul nostru", sau "Evanghelia ne învaţă că fiecare om din lumea aceasta indiferent de etnie, stare socială şi vârstă are o valoare eternă şi unică".

Aceeaşi atitudine raţională şi adânc fundamentată a arătat-o Patriarhul României în timpul revoltei din stradă declanşată de OUG 13/2017 a Guvernului României, susţinând că statul de drept este una dintre cele mai înalte expresii şi realităţi ale democraţiei. Un ultim exemplu asupra căruia merită să stăruim este reprezentat de atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faţă de Sinodul panortodox din Creta din 2016 când, în ciuda unor atitudini radicale ultraconfesionalizante ale unor patriarhii ortodoxe în raport cu Biserica Romano-Catolică şi alte biserici creştine, ortodoxia românească s-a situat la nivelul aceloraşi atitudini raţionale şi responsabile. Pornind de la realitatea că "relaţiile noastre cu ceilalţi creştini sunt inevitabile mai ales în ţările occidentale unde romano-catolicii şi protestanţii sunt majoritari trebuie să mărturisim dreapta credinţă nu cu ură confesională ci cu smerenie şi iubire creştină". În opoziţie cu fundamentalismul ortodox din Rusia, Bulgaria şi din alte ţări, Patriarhia română deschisă ecumenismului şi apărării creştinătăţii s-a situat raţională şi demnă, atât în apărarea identităţii şi prestigiului unei biserici româneşti, cât şi a creştinismului în general, fapt ce provoacă bucuria de a fi ortodox român într-o Europă creştină.

Tentaţiile radicale, ultraortodoxismul în ediţie pravoslavnică rusă, se vădesc astăzi pe alocuri şi în mediul ortodox din România. Unii monahi şi clerici, nemulţumiţi de atitudinea raţională a ierarhiei ortodoxe au devenit agenţii propagandei unui ortodoxism "acurat" din spaţiul rusesc, dominant mistic şi finanţat de utopiile inspirate de imperialismul rus şi apoi sovietic. Această influenţă rusească în ortodoxia românească sau, altfel spus, aceste "agenturi" ale ortodoxismului rusesc talonează în mod indirect influenţele de pe plan politic, economic şi diplomatic ale putinismului în România şi în celelalte ţări foste comuniste, sensibile peste timp la vocile "sirenei" pravoslavnice şi panslavice. Panslavismul ortodoxist radical şi agresiv a însoţit în trecut doctrina imperială ţaristă, după cum comunismul a însoţit doctrina imperială sovietică. Din acest motiv B.O.R. este o biserică ortodoxă ce cultivă spiritul ecumenic, european, relaxat şi raţional în acord cu situarea europeană a României. Faţă de această situare, Biserica Ortodoxă rusă nu s-a regăsit în spaţiul majorităţii creştine şi, în loc ca ea să promoveze o religie a oamenilor, ea a promovat o religie a statului şi a puterii seculare. Pe bună dreptate J. H. Billington, un eminent kremlinolog american, director al Bibliotecii Congresului din S.U.A., avertiza după 1990 asupra necesităţii separării Bisericii Ortodoxe de statul imperial rus: "De faptul că Biserica Ortodoxă va putea sau nu va putea să se separe de stat şi să devină o conştiinţă naţională va depinde în mod crucial orientarea Rusiei spre o cultură nouă, democratică şi civilă, sau întoarcerea la un regim autoritar, sumbru şi ameninţător".

În asumarea unei apartenenţe confesionale ortodoxe, în cazul de faţă şi româneşti în realitatea ei, trebuie să pornim de multe ori pentru a nu ne rătăci de la adevăruri simple şi fundamentale ale creştinismului nostru. Fundamentarea noastră creştină este legată de Iisus Christos, fiu al poporului ales, al poporului evreu. Deşi suntem toţi conştienţi de acest aspect al istoriei credinţei noastre, calitatea de creştin ortodox ne îndeamnă de fiecare dată să facem necesare exerciţii de memorie şi, în egală măsură, ne impune să nu uităm şi să gândim în modul cel mai simplu şi, deopotrivă, în modul cel mai apropiat de adevărurile credinţei noastre şi să ne punem întrebări simple, nesofisticate şi, cred eu, impregnate de un adevăr neînfrânt, nepieritor. Mai exact, cum de a fost posibil ca mişcări radicale fundamentaliste, etnocentrice dar care se declarau eminamente creştine, precum mişcarea legionară şi alte mişcări radicale naziste sau fasciste, să cultive antisemitismul şi xenofobia?

Pornind de la aceleaşi întrbări şi constatări simple, nesofisticate, senine, cred că în datele acestei bucurii ortodoxe, Biserica mea majoritară trebuie să se regăsească într-o colaborare şi convergenţă postistorică cu Biserica Greco-Catolică. Litigiul sau contenciosul de astă dată administrativ, patrimonial dar şi doctrinar trebuie să facă loc colaborării celor două biserici care au avut un rol primordial în construcţia istorică şi naţională a poporului nostru având o contribuție decisivă în desăvârşirea unităţii statale de la 1 decembrie 1918. Centenarul Marii Uniri ar trebui să găsească cele două biserici în serenitatea actului de credinţă centrat pe iubire, toleranţă şi slujire în comun a lui Dumnezeu şi a oamenilor.

În egală măsură, în planul raporturilor interpersonale şi interconfesionale am constatat, din ipostaza mea de aparţinător ortodoxiei bucuriilor, că există foarte multe situaţii în care "premianţii" celor două confesiuni îşi licitează fidelitatea confesională, de cele mai multe ori pe cât de strident pe atât de găunos. În această atitudine de ortodox bucuros, nu pot să înţeleg atitudinea neconcesivă a unor radicali ortodocşi de astăzi, care au fost prin familie, tradiţie şi istorie greco-catolici, faţă de credincioşii ce aparţin Bisericii Greco-Catolice ieşită din catacombe şi martiraj după 1989. Constat că aceştia sunt mai ortodocşi decât ... ortodocşii. În aceeaşi măsură, unii greco-catolici de astăzi devin mai catolici decât ... Papa, siluind geografia, adică mutând Orientul în Occident prin derapajele ecleziologice şi ritualice, spre catolicismul occidental.

Cred că fiecare trebuie să fie fericit şi să se regăsească în geografia lui fizică şi spirituală, în tradiţiile şi configuraţiile de cult ale Bisericii dintotdeauna. În sfârşit, din ipostaza de ortodox şi asumându-mi cu bucurie această identitate confesională, constat că nu sunt atât de bun ortodox şi atât de doritor etnocentric precum ... Dan Puric. E greu să fii în același timp ortodox şi ... Dan Puric. Oricum, am constatat în situarea mea caldă, organică şi indefectibilă ortodoxă că mândria este terestră, pe când bucuria este una ce aparţine tentaţiei celeste.

-----------------------

Doru Radosav este profesor universitar la Facultatea de Istorie şi Filozofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, cordonator al studiilor aprofundate de istorie orală şi conducător de doctorat în Istoria Mentalităţilor şi Antropologie Istorică, şef al catedrei de Istorie medievală şi istoriografie. A fost, timp de 25 de ani, directorul Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" din Cluj.