Unul din 8 studenţi îşi proiectează sistemul politic ideal cu un singur partid sau cu niciunul. Aşadar, nicio mirare că 1 student din 4 ar fi de acord cu un regim politic autoritar, dacă acest fapt ar asigura creşterea nivelului de trai. Cifre seci, dar înficoşătoare, culese dintr-un studiu publicat recent de Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, la 18 ani după prăbuşirea cu zgomot a unui regim criminal, cu contribuţia fundamentală a studenţimii.
Totuşi, ce s-a întâmplat între timp? Sistemul universitar românesc a evoluat, desigur. Absolventul Grupului Şcolar Minier din Bustuchin, Gorj, dacă se nimereşte între cei unu virgulă ceva la sută dintre cei care îşi iau bacalaureatul din şcoala sa, poate opta să devină student la drept la Băile Herculane sau politolog aspirant la Oraviţa.
îl poate alege drept mentor spiritual pe Spiru Haret, care dă numele universităţii, dar se va trezi iluminat în viaţă de Aurelian Bondrea, rector şi preşedinte, fostul şef de cadre din Ministerul învăţământului şi plastograf renumit al diplomelor altei savante de renume mondial, Elena Ceauşescu. Universităţile devin aşezăminte antreprenoriale şi gem de învăţăcei ajunşi din întâmplare la facultăţi despre a căror arie de interes ştiinţific nu ştiu nimic, dar despre care speră – de multe ori, în deşert – să afle cât mai multe în cei trei ani la nivel licenţă.
„M-am făcut isprăvniceasă!”, ţopăie vesele chiriţele boboace, care peste noapte au crescut semnificativ în proprii lor ochi. Doar un dosar cu şină spilcuit şi taxele anuale, în creştere ca Făt-Frumos, plătite regulamentar sunt suficiente pentru obţinerea noului statut.
La Cluj avem exemplul-şcoală al universităţii-mamut, cu sute de secţii şi linii de studiu, pentru zeci de mii de studenţi selectaţi după criterii chioare, corp didactic preponderent slab pregătit, facilităţi educaţionale ce nici măcar nu seamănă cu cele ale unor universităţi medii de la vest de noi, dar care beneficiază de un buget gigantesc ce o situează în fruntea tuturor SRL-urilor din regiune.
Universităţile de acest tip vor continua să recruteze studenţi într-un număr similar sau mai mare, deşi în 2008 învăţământul superior tocmai a început să traverseze groapa demografică a începutului anilor ’90. Prin urmare, selecţia va fi tot mai puţin riguroasă, sitele rare, iar educaţia universitară străvezie ca apa de ploaie. Simptomele sunt deja manifeste de câţiva ani, dar evoluţia faptelor nu anticipează însănătoşirea, ci metastaza.
în 1990, studenţimea reprezenta tot ce se născuse mai progresist în România putrezită de comunism.
Fermentul conştiinţei sociale a acestei categorii a creat fenomenul Pieţei Universităţii, una dintre cele mai admirabile dovezi de activism socio-politic din istoria naţiunii române, deşi atât de puţin cunoscut românilor de azi: maselor de studenţi care populează mall-ul mai degrabă decât sala de curs, în care până şi profesorul este pasăre rară; tinerilor care militează în forul public pentru dreptul lor imuabil de a vedea meciurilor Ligii lui Mitică unde vor ei, dar trec cu nepăsare condescendentă pe lângă secţiile de votare în ziua de alegeri; celor care preferă la orice oră bunul material consumat ostentativ, în ritualuri mediatizate devenite adevărate reguli convenite social, în faţa bunului cultural de care te bucuri în tihnă.
La 18 ani după, sistemul universitar căzut în admiraţia propriului anacronism a încetat să mai reprezinte elita progresistă şi aproape că şi-a pierdut chiar vocaţia de a-şi propune asta. Studenţii nu mai formează un corp social închegat, de avangardă, iar universităţile româneşti activează după modelul corporaţiilor multinaţionale, mai degrabă decât al unor instituţii de învăţământ superior.
Mai rău decât toate e că situaţia convine tuturor: corpul didactic are venituri decente, suplimentate din taxele plătite de studenţii valuri-valuri, iar aceştia sunt încântaţi că pot termina o facultate chiar fără pic de efort, făcând abia arareori anonima figuraţie la seminarii. în rest, societatea suferă în tăcere, siluită să evolueze după proiectele de neam prost ale pseudo-elitei hegemonice, creată după reţete arbitrare cu poleială academică.
