Scepticii se vor referi în continuare la Cernobâlul politic care a avut loc săptămâna trecută pe gazonul Arenei Naţionale. Au tot dreptul. Parlamentul şi guvernul sunt o cacofonie ilustrată perfect de discursul primului-ministru; timp de zeci de minute, ca un student răspunzând de pe fiţuici, înşirase fraze de un derizoriu perfect în care alunecau şi cuvinte culese de la marginea drumului, despre care n-aş şti dacă sunt reprezentative pentru limitarea sa lexicală ori dacă dau măsura adevărată a ceea ce crede el despre gândirea electoratului căruia i se adresează. Iar pe de altă parte, talentele preşedintelui sunt cunoscute de (cam prea) multă vreme.
În consecinţă, nu se poate aştepta de la actualele figuri executive sau parlamentare româneşti acea sclipire de inteligenţă şi valorificare a oportunităţii pe care nu au dovedit-o nici în al 25-lea ceas. În Marea Britanie (dau un exemplu dintre cele mai vizibile), guvernul Cameron profita de criză pentru a demara proiectul Big Society, vizând reducerea greutăţii Statului prin transferul unei părţi din puterile acestuia către actori ai societăţii civile. Iniţiativa dorea să pună capăt celor 13 ani de guvernare laburistă, cu un prea "mare guvern" şi un prea "mare Stat", bugetivore amandouă. Dar pentru că în Marea Britanie instituţiile de Stat au o coerenţă exersată de câteva secole - cu reînnoiri care vizează eficientizarea, nu triumfalismul pseudo-reformist -, "Big Society" urma să primească atribute în gestiunea unor instituţii publice de mai mică anvergură: birouri de poştă, biblioteci, transport în comun, ş.a. În România, asemenea preocupări ar însemna o tichie de mărgăritar faţă de masivitatea reconstrucţiei şi implicării de care avem nevoie. Una din mizele britanicilor era reducerea cheltuielilor legate de aparatul public administrativ, ceea ce, măcar teoretic, constituia şi interesul "austerităţii Boc". Printre explicaţiile oferite de Cameron figurau şi necesitatea reducerii deficitului public (cel mai mare dintre statele G20), câştigarea a 90 de miliarde euro prin economii timp de patru ani şi co-interesarea cetăţenilor în gestiunea publică pentru atenuarea recentelor probleme sociale.
Ceea ce contează în acest exemplu nu sunt domeniile în care iniţiativa civilă urma să conlucreze cu Statul britanic, ci faptul că Statul britanic era conştient de punctele sale fragile, de capacitatea sa de reformula responsabilitatea publică, de a capta consensul, de a ieşi în întâmpinarea unei societăţi civile în care iniţiativa managementului nu lipseşte. Dificultăţile în aplicare provin din aspecte legate de finanţarea acestor iniţiative, pe care doar o sponsorizare de către corporaţiilor britanice le-ar mai putea atenua; dar principiul de bază validează exact tipul de alianţă despre care vorbesc.
Deci, nu, nu sunt idealist.
Dar încep să curgă "explicaţiile": că noi nu suntem Marea Britanie (argument stupid şi, în numele eficienţei, complet irelevant), că "nu ai cu cine" (mai bine spune că nu ştii cu cine, pentru că de avut, este), că politica românească e prea compromisă (vina stă în lipsa de exigenţă a societăţii şi în întârzierea formulării ei), că una-alta... Mai bine te plângi decât să faci. Pentru cei care vor să facă, România nu mai e privită ca un spaţiu haotic, ci un spaţiu de construcţie. Grecii antici deduseseră, logic, că din haos, ‘cháos', se născuse ‘kósmos', concept plin de nuanţe care însemna totodată ordine, lege, guvernare, metodă, ornament, onoare, credibilitate, stăpânire, lume, omenire. Alţii, se pare, încă aşteaptă revelaţia.
Pentru a regăsi reperele de mai sus, societatea modernă se foloseşte azi de networking, conexiuni, integrare de interese, cooperare, alianţe, pe baza unor idei şi programe societale extinse. Or, din acest unghi, miza din România e enormă: primii care vor acţiona în acest fel vor căpăta şi partea leului din influenţa asupra societăţii. Iar competiţia pentru poziţia de vârf este şi rămâne deschisă.
Radu Albu Comănescu
