Şi cum aceştia vorbesc mai ales pentru că le place să se audă, schimbă între ei tot felul de barbarisme care nu fac altceva decât să sublinieze şi în felul acesta uşurătatea propriilor creiere, nesmintit puse, şi la unii, şi la alţii, din nefericire, în slujba naţiei, a binelui şi dreptăţii. Este şi cazul expresiilor foarte la modă în talk-show-uri, “pe cale de consecinţă” şi “despre care am/aţi/a făcut vorbire”.
M-am tot chinuit să găsesc o explicaţie de bun simţ a faptului că limbajul politic – dar şi cel “civil”, a cotit-o, de o vreme, pe făgaşul avocăţesc, înlocuind astfel un discurs cu influenţe literare, altădată foarte apreciat, cu unul barbar, sec şi fără nici un stil. Ce-i drept, e complicat să ceri stil, când acesta este tocmai absenţa stilului.
E prea mult să ceri ca politicienii care abia au învăţat să nu mai poarte şosete “flauşate” albe la costum să aibă în discursurile lor prea multe cuvinte când lor li se pare mai important să înveţe “par coeur” mărci celebre, precum Brioni sau Audemars Piguet, decât citate din oratori celebri.
Poate tocmai de asta partidele fără oameni de cultură (adică mai toate!) afişează cu mândrie faptul că nu au istorie şi deci vorbitorii de azi nu pot fi comparaţi cu vreun orator interbelic. La fel cum mulţi dintre tinerii din presă i-ar îngropa fără remuşcare pe “expiraţi”, doar pentru faptul că dintre talent şi vorbe frumoase, numai ultimele se pot fura.
Există, totuşi o explicaţie serioasă în faptul că limbajul se barbarizează continuu, în faptul că încet încet, mulţumită acelor politicieni care au sădit în minţile oamenilor ideea complet falsă că am fi un popor de corupţi (evident, în afară de categoria celor aleşi: a deontologilor şi a marilor conştiinţe ale neamului – din păcate, vai, atât de puţini!), au fost mânjiţi fără nici o tresărire medici, judecători, ziarişti, politicieni, oameni din administraţie, la grămadă, ca şi când cineva le-ar fi dat dreptul la condamnări colective.
Dacă ar mai exista la vreo televiziune de azi emisiunea ceauşistă “De pe marea scenă a ţării pe micul ecran”, lucrul cel mai demn de menţionat ar fi faptul că această scenă gri a ultimilor ani ne-ar arăta, probabil, o majoritate a unui popor care şi-a făcut un scop din a acuza şi a judeca. De la ţăranul care se judecă pentru zece centimetri de pământ cu vecinul, trecând la sutele de mii de procese ale proprietăţii, de calomnie, şi ajungând la corupţia pe care o vede oricine când vrea şi unde vrea, şi care ajunge inevitabil pe masa unor procurori, scena ţării pare un imens tribunal.
Dacă mai punem la socoteală “tribunalele ad-hoc” pe care le vedem în fiecare seară la tv. şi frecvenţa cu care apare în viaţa de zi cu zi a naţiei Curtea Constituţională, nu avem de ce să ne mai mirăm că limbajul “de lemn” a trecut atât de rapid la cel “avocăţesc”.
Şi atunci, pe cale de consecinţă, nu vom avea altceva de făcut, decât să optăm şi noi între cele două “noi limbaje de cauciuc”. Adică ori trecem la cel politico-avocăţesc temeinic, ori îl îmbrăţişăm pe cel simandicos intelectualist, de dicţionar, despre care am făcut vorbire mai sus…
